Mami, vreau desene animate

Cu ani în urmă, înainte să devenim parinţi, televizorul era parte din cotidian, ca spălatul pe dinţi sau asortatul pantofilor cu geanta (se vede că-s mulţi ani de atunci). Ne uitam la emisiunile matinale, serile la documentare pe Discovery (care pe vremea aceea era unul singur) şi la filme întrerupte de reclame. Pisoiul nostru se cuibărea deasupra televizorului, ispitit de căldura tubului catodic, de unde ne privea cu ochi leneşi şi verzi.

Când domnişoara pişcoţel a început să exploreze casa, a fost evident atrasă imediat de cutia cu lumini colorate şi sunete. Dar aflasem deja că ar fi mai bine să nu se uite la televizor deloc până la 2 ani, iar apoi maxim 30 min pe zi până la 3 ani. Aşa că îl ţineam închis până când se culca seara. Din când în când îl lăsam deschis să ascultăm oameni vorbind în limbi străine (pentru formarea deprinderii de a distinge vocale şi consoane diferite de cele ale limbii materne, dar asta e o altă poveste). Ecranul era aproape negru, setat pe alb-negru, cu minimum de brightness şi contrast. Şi aşa am făcut timp de doi ani.

Drept să spun, când am aflat că televizorul e nociv în mica copilărie nu înţelegeam exact de ce. Îmi aminteam cu drag desenele animate cu Mihaela şi cu Miaunel şi Bălănel... Îmi aminteam şi Cartea junglei sau Pisicile aristocrate văzute fragmentat, câte 10 minute, la sfârşit de săptămână.

Am început să caut informaţii ca să înţeleg de ce. Am aflat motivul principal, unul foarte logic: frecvenţa alertă a imaginilor îi ofera copilului mic prea mulţi stimuli artificiali şi ”programează” un creier în formare să reacţioneze diferit la lumea din jur. Ce înseamnă frecvenţă alertă? Am numărat la câte secunde se schimbă cadrul în desenele animate clasice şi în desenele de pe Minimax. Nici unul nu a depăşit 8 secunde. Majoritatea se schimbau la 4-5 secunde. Nimic din lumea noastră nu se schimbă cu o frecvenţă atât de mare. Ba mai mult, nimic din lumea noastră nu se schimbă fără măcar un minim de efort al muşchilor noştri, fie ei şi cei oculari. Când sunt expuşi la avalanşa de imagini mereu în schimbare, neuronii copilului se adaptează şi îl ajută să proceseze, să distingă informaţiile, îl adaptează la lumea în care trăieşte.

Dar dacă ăsta e un proces de adaptare, atunci poate că este bine să expunem copilul, să îl învăţăm să gândească rapid. Unde este problema? Păi problema este ce se întâmplă când oprim televizorul, iar copilul se trezeşte într-o lume care nu îl stimulează la fel de mult. Este o lume care nu îşi schimbă rapid forma, care nu îi oferă bucurii şi tristeţi gata prelucrate şi rezolvări ale tuturor problemelor în 10 minute. Abilitatea unui copil de a raţiona, de a corela, de a sintetiza şi de a reţine informaţii este însoţită întotdeauna de un efort susţinut, de concentrare pe măsura vârstei lui. Încă de la învăţarea culorilor sau chiar a părţilor corpului, se cere un minim efort de memorare Un copil expus din scutece la lumea alertă, colorată şi bidimensională a desenelor animate pentru copii, va fi obişnuit cu stimularea exagerată constantă şi cu satisfacţia imediată. Iar atunci când copilul creşte şi trebuie să se concentreze la mai mult decât bastonaşe, la ecuaţii de gradul unu, comentarii despre Fefeleaga sau conjugarea verbului ”to be”, problemele se acutizează. Când copilul este şcolar şi ştie să îşi aleagă canalul de desene animate, apar problemele de conţinut: violenţa personajelor pe Cartoon Network, atitudinea lor, limbajul, copilul se poate identifica cu eroi care îşi rezolvă problemele prin agresivitate, iar între două desene animate sunt reclamele, majoritatea la alimente şi băuturi pline de adaosuri chimice.

Când mandarinuţa a început să exploreze casa mă gândeam... cum era, fără desene animate până la 2 ani? Sora ei mai mare se uită în fiecare dimineaţă la o jumătate de oră de desene animate. Seara, cam de două ori pe săptămână, se uită la Cenuşăreasa, Pocahontas sau altele asemenea. Deocamdată mandarinuţa nu s-a împrietenit cu televizorul. Nu se uită la ecran, dar nici nu îl ignoră, din când în când se urcă pe comodă şi îl împinge, când aude muzică dansează sau face piruete. Dar aş vrea să o protejez de toate problemele asociate televizorului şi mă găsesc în mare impas. Mămicile cu doi copii, cum faceţi?