31 octombrie, 2009

Generaţia mamelor perfecte

Mamă de fetiţe fiind, m-am gândit de multe ori la cum vor creşte mari şi cum vor trece (ele şi eu) prin adolescenţă. Şi de multe ori m-am îngrijorat văzând presiunea în care cresc adolescentele de azi. În fiecare zi înconjurate de imaginile din reviste, panouri publicitare, televiziune... femei cu corpuri perfecte, păr strălucitor şi manechiură impecabilă, fără riduri, fără burtă, fără coşuri... femei din silicon, plastic şi Photoshop. Etaloane imposibil de atins, într-o perioadă plină de întrebări, complexe şi nesiguranţe.

Dar nu cumva şi mămicile sunt înconjurate de aceleaşi etaloane imposibile, doar că în alt registru? Mama, cu bebeluşul în braţe, plină de întrebări, complexe şi nesiguranţe, are din prima zi acces la sute de reviste şi site-uri specializate. Fiecare îi spune ce trebuie să facă pentru a avea un bebeluş sănătos şi fericit. Ce, cum şi când în toate, explicate până la ultimul detaliu. De la lucrurile de bază ce ţin de alăptat, dormit şi joacă, până la ce fel de biberon, cărucior sau covor. Pe măsură ce copilul creşte lucrurile nu devin mai simple, dimpotrivă. Sfaturile se diversifică: cum trebuie să reacţionăm când copilul face o criză în supermarket, cum alegem grădiniţa sau bona potrivită, când îi scoatem rotiţele ajutătoare de la bicicletă... Nu contest utilitatea accesului rapid la informaţie pertinentă. Mi se pare extraordinar să afli în 10 minute răspunsul la (mai) toate întrebările. Dar cred că pentru toată această informaţie, disponibilă la orice oră din zi, există un preţ. Am ajuns să citim zilnic "reţete de fabricat adulţi fericiţi" cu ingrediente verificate şi testate de autorităţi în puericultura, educaţie, psihologie. Creşterea copilului a devenit o ştiinţă exactă, în care reacţiile-şablon ale mamei perfecte creează un produs de cel mai înalt standard calitativ.

Fiecare dintre noi este înconjurată zilnic de imaginile mamei perfecte. Mama care ştie când să zâmbească şi când să se încrunte (cu măsură), cea care nu oboseşte niciodată, nu se enervează, nu strigă, nu traumatizează copilul. Mama perfectă care îi înţelege sentimentele, îl ajută să le verbalizeze, îi încurajează creativitatea, îi creşte respectul de sine, îl fereşte de frustrări şi de eşec, pentru a-l ajuta să devină un adult fericit şi echilibrat.

A devenit inadmisibil să afirmi în public că într-o zi copilul tău a fost suficient de obraznic încât să ridici tonul la el. Sau că, da, îi mai dai copilului să mănânce şi cartofi prăjiţi. Bineînţeles că dacă un copil plânge după jucăriile colorate din magazin este vina mamei care nu a urmat x, y, z reguli de psihologia copilului. Copilul nu mănâncă legume: mama nu a ştiut să îl hrănească corect. Copilul nu este atent la şcoală: sigur mama a greşit cu ceva...

Am avut norocul de a fi mama începătoare a unui copil calm, ascultător, inteligent. Un copil comunicativ, empatic, vesel. M-am bătut pe umăr pentru abilităţile mele de mamă informată şi am fost convinsă că eforturile mele au fost cele care au dus la un asemenea rezultat minunat. Acum sunt din nou mama unui bebeluş. Mandarinuţa e încă mică, dar pot spune că este deja un individ cu o personalitate formată şi profund diferită de cea a surorii mai mari. Râde când îi spun Nu (pe tonul acela serios infailibil pe vremea drei. pişcoţel), reacţionează complet diferit la jucăriile de bebeluş ale surorii mai mari, când se loveşte şi o iau în braţe mă împinge cu mânuţele.

Oare cât din ceea ce sunt copiii noştri ne aparţine? Excluzând desigur extremele, abuzurile fizice sau emoţionale, neglijenţa parentală. Într-o familie normală în care copiii au un mediu iubitor în care să crească... nu cumva ceea ce sunt şi ceea ce devin ca adulţi ţine de structura internă a fiinţei lor? Este oare mai important să interacţionăm în moduri prestabilite cât mai aproape de modelul mamei perfecte sau să fim noi înşine, cu limitele noastre, cu subiectivismul nostru, cu reacţiile noastre fireşti?

Cât din ceea ce sunt copiii noştri ca indivizi este rezultatul direct al acţiunilor noastre? Am o bănuială că mult mai puţin decât credeam.

Voi ce credeţi?

17 octombrie, 2009

Si daca mananca prea putin?

In primul rand va rog sa ignorati absenta diacriticelor. Dupa ce m-am laudat ca am invins in lupta cu hachitele computerului, am ramas fara mouse-ul wireless si fara imprimanta. Si cand am inceput sa scriu postarea pentru blog, am vazut ca si diacriticele au plecat dupa ele… Sanatosi sa fim!

Mandarinuta are trei bebelusi prieteni, trei baietei. Cel mai apropiat ca varsta dintre ei, desi nu are pulpitele si falcutele mandarinutei , mananca cu mult mai mult decat ea. Chiar si 200 de grame la o masa! Mandarinuta, in cazurile fericite, mananca 100 de grame. Iar mie mi se pare o mare performanta. Si uitandu-ma la ea am ajuns sa ma intreb: dar daca nu mananca suficient?

Mandarinuta are acum 10 luni si jumatate. Din fericire pentru mine, si ea si dra. piscotel au fost de la inceput peste grafice, medii si procente. Pentru amandoua cumparatul hainutelor a fost o problema. Acum, de exemplu, mandarinuta se imbraca in hainute pentru 12-18 luni. Dar asta nu inseamna, nici pe departe, ca totul e bine si frumos.

Ca mai toate mamicile ma intreb cat exact ar trebui sa manance la varsta ei? Si cum imi dau seama daca ceea ce mananca ii asigura suficiente proteine, vitamine, minerale?

Cel mai important este, cred eu, sa nu ne cramponam de cat a mancat intr-o zi. Fiecare estimare a mea ia in calcul o saptamana intreaga. Timp de sapte zile consecutive, bebelusul mananca diferit: astazi poate refuza fructele, maine mananca legumele, poimaine nu vrea decat lapte… Suma cantitatilor si tipurilor de legume, fructe si carne dintr-o saptamana imi spune mult mai corect daca are o alimentatie corecta si echilibrata.

Si totusi, exista o cantitate “corecta” de alimente? Am incercat sa aflu, dar am aflat in schimb ca nu exista un sablon in care sa se incadreze toti bebelusii. Fiecare dintre ei mananca atat cat trebuie, stie din instinct cand a mancat suficient si spune clar prin semnale evidente: nu vrea sa deschida gurita, isi intoarce capul, se agita in scaunel. Organismul fiecaruia are nevoie de mai mult sau mai putin, dupa tipul de metabolism (ectomorf, mezomorf sau endomorf). Un bebelus cu metabolism intens, ectomorf, va fi mereu subtirel, desi poate va manca mai mult decat altii, pe cand unul endomorf va fi mai rotunjor desi poate va manca mai putin.

Parintii sunt, desigur, intotdeauna responsabili pentru grupele, calitatea si cantitatea de alimente oferite bebelusului, precum si de frecventa meselor. Dar bebelusul ar trebui sa fie cel care decide cat de mult mananca din ceea ce i se ofera. Daca se insista cu alimente peste necesitatile lui, fie va refuza mesele de tot, fie va manca ignorandu-si propriile semnale, doar pentru ca mami e bucuroasa si vrea, instinctiv, aprobarea ei.

Un ghid al Babycenter spune ca, de la 10 la 12 luni, bebelusii mananca, in medie, zilnic:
• o treime de cupa - lactate
• un sfert pana la o jumatate de cupa - cereale
• un sfert pana la o jumatate de cupa - fructe
• un sfert pana la o jumatate de cupa - legume
• o optime pana la un sfert de cupa - alimente combinate
• o optime pana la un sfert de cupa - alimente bogate in proteine
• 100 ml - sucuri (nu citrice)
Se precizeaza si pe site ca sunt doar linii generale, fiecare bebelus mananca dupa propriile necesitati.

Oare cat de mult e prea putin pentru mandarinuta? Cat de mult e suficient? Nu stim, dar incercam sa avem incredere si sa o lasam sa decida singura.

Undeva pe site-ul Dr. Sears citisem o comparatie foarte inspirata. Spunea ca alimentatia solida in primul an este ca si inotul. Cand il ajutam pe copil sa invete sa inoate nu putem nici sa-l lasam singur in apa, dar nici sa il tinem in brate. Trebuie sa ii lasam libertate de miscare si sa il urmarim indeaproape, cu increderea ca va reusi. Sa il lasam sa exploreze, sa experimenteze. Sa fie distractiv, dar sa nu lasam lucrurile sa scape de sub control. Si sa ne bucuram impreuna de progresele lui.

Sa cresteti mari, sanatosi si frumosi!

12 octombrie, 2009

Ne-am întors

Am lipsit mult, din motive de upgrade la tehnologie ultra modernă (reinstalat toate driverele, softurile şi softuleţele, ce bucurie), conflicte între placa de reţea şi placa de sunet (nu ştiu ce au avut de împărţit, le-a împăcat tati), browsere pline de 101 unknown error (mulţumesc păpădie, am trecut şi noi la mozilla). Dar am învins şi ne-am întors.

Dra. pişcoţel a descoperit între timp baletul, iar mandarinuţa poziţia bipedă (cu bucuriile şi necazurile ei). Merge în patru lăbuţe până la punctul de interes, se ridică în picioare şi apoi cotrobăie peste tot, se apleacă şi se ridică, ia lucrurile pe care le găseşte şi începe să le scuture sau să le arunce în jur, ţinându-şi echilibrul de multe ori fără ajutorul mânuţelor. A luat la rând toate sertarele şi dulapurile, şi-a prins mânuţele de xtzx ori în ele, dar continuă… Trei sferturi din timpul de joacă e în picioare. Şi eu la fel, strângând în urmă…

Desigur că ora de masă este plicticoasă acum, pierdere de vreme când sunt atât de multe de făcut. Am văzut iniţial că nu mai avea răbdare să manipuleze alimentele, pe care le strângea cu forţă în mână, până când sucul se scurgea pe tăviţă şi îi alunecau, stoarse, din mână. Se supăra, căci nu se puteau muşca şi mesteca suficient de repede. În 2 minute începea să se agite şi să întindă mânuţele să o iau. După o săptămână am trecut la ”fast-food”: bucăţele de fructe şi legume, tăiate cam cât o bobiţă de strugure, direct în guriţă.

În primele luni de autodiversificare, mandarinuţa a fost încântată să mănânce singură. Îi plăcea să descopere gusturi noi, arome, texturi, culori. Îşi alegea de pe tăviţă legumele sau fructele, le studia un timp (turtit, lins, scuturat, întins etc) după care le mesteca cu plăcere. Când termina întindea mânuţele să o ridic din scăunelul de masă. Acum îi dau pe măsuţă câteva bucăţi mai măricele, pe care le studiază şi le mai şi mănâncă din când în când… în timp ce eu îi dau bucăţele tăiate una după alta. În ultima săptămână a mâncat destul de bine singurică, dar încă nu îmi fac prea mari speranţe. Are câteva alimente pe care le mănâncă în continuare singurică cu mare entuziasm, roşiile crude, morcovii fierţi şi cărniţa de pui… şi atât. Restul le livrează mami în linguriţă direct la beneficiar. Cât mănâncă şi dacă mănâncă suficient… mi-am propus să scriu pe larg în postarea următoare.

Bine v-am regăsit!