21 iulie, 2009

Mere

Mărul, omniprezentul măr, nu se poate da la începutul autodiversificării în forma crudă. Se rup din el bucăţi mari fiind un risc pentru bebeluş. Şi atunci, cum? Am fiert patru jumătăţi de măr cu apă cât abia să le acopere şi cu un beţişor de scorţişoară. Le-am fiert e cam mult spus... mai degrabă le-am înmuiat puţin, au prins aroma scorţişoarei şi au devenit uşor de curăţat de coajă. Mandarinuţa le-a apreciat luând mere cu amândouă mânuţele şi înfulecând cu guriţa plină. Cred că i-au plăcut mai mult cele roşii decât banalele golden.

Şi cum, nu se îneacă?

Este, evident, invariabil, inevitabil, prima întrebare.
Acum ne-am obişnuit cu privirile nedumerite din restaurante atunci când mandarinuţa, la 7 luni, ronţăie liniştită o felie de castravete, păstăi de fasole verde sau o jumătate de piersică cât mânuţa ei. Acum trei luni mi s-ar fi părut de neimaginat, dacă nu chiar iresponsabil din partea unei mămici şi nu ştiu cum aş fi reacţionat la vederea unui bebeluş lăsat să se hrănească aşa.
Când am introdus alimentele solide primei noastre bebeluşe am pasat totul, am hrănit-o cu linguriţă din silicon, am estimat cât a mâncat după cât rămânea în castronel. Îi dădeam amestecuri indistincte de legume şi carne, fructe date pe răzătoare, stoarse, mixate, făcute pastă sau piure. Era singurul mod pe care îl ştiam ca fiind normal şi sigur, la fel ca şi mămicile din jurul meu. Eram convinsă că altfel i-aş fi pus viaţa în pericol pentru că s-ar fi înecat cu siguranţă.
Apoi a venit în familia noastră mandarinuţa. A avut (şi încă mai are într-o mult mai mică măsură) reflux gastroesofagian. A vomitat zilnic, luni la rând, cantităţi îngrijorătoare de lapte sub diverse forme, după timpul petrecut de lăptic în stomac. Am încercat mese mai mici şi mai dese, ţinut bebeluşul la verticală, dormit pe plan înclinat, medicaţie cu Gaviscon, medicaţie cu Omeprazole... Am văzut-o vomitând din toate poziţiile, pe spate, în braţe, pe burtică. Am vazut-o înecându-se cu vomă de câteva ori. Deja episoadele zilnice intraseră în rutina familiei, într-o aşa-zisă normalitate. De când mănâncă singurică episoadele de vomă au devenit aproape inexistente.
Dacă mandarinuţa se îneacă cu alimente solide? Nu. Nu a înghiţit niciodată vreun aliment care să o pună în pericol, care să îi blocheze chiar şi pentru o secundă căile respiratorii, nu a existat niciodată pericolul sufocării pe care îl găsim peste tot explicat în articolele despre hrănirea bebeluşilor.
A nu se confunda însă înecatul cu reflexul de a tuşi. La începutul autodiversificării, mandarinuţa a încercat de două ori să înghită bucăţi prea mari, pe care le-a scos din guriţă tuşind puţin, iar asta e foarte bine. Este reflexul prin care bucăţile prea mari de mâncare sau cele care au ajuns prea adânc în guriţă, sunt scoase afară înainte să devină un pericol real. A tuşit o dată când a muşcat o bucată de ardei crud mult prea mare, pe care a scos-o prompt din guriţă. A doua oară cu o bucată de portocală, scoasă şi ea rapid şi eficient. Prima dată când a tuşit am privit-o cu atenţie să văd cum/dacă se descurcă. Şi s-a descurcat admirabil, cum s-ar fi descurcat orice alt bebeluş de vârsta ei. Reflexul o protejează până învaţă cum să mestece, ce poate să înghită... cum să mănânce. Şi mami învaţă şi ea să aibă încredere în mandarinuţa, în instinctele şi reflexele ei.
Eu sunt o mamă calmă, poate şi lunile de reflux gastroesofagian m-au "antrenat" să devin aşa. Sunt convinsă că unele mămici ar fi speriate să vadă cum bebeluşul tuşeşte şi pare că se îneacă... Poate că un curs de prim ajutor le-ar ajuta să nu se mai sperie la primul sunet. Sau poate pentru o mămică îngrijorată nu este metoda potrivită de diversificare, căci cu siguranţă cel mai bun barometru este mami, iar stresul ei s-ar reflecta direct în comportamentul bebeluşului.
Autodiversificarea este o decizie foarte personală, ce ţine de dinamica mamă-bebeluş într-un mod la fel de intim ca şi alăptatul sau dormitul împreună. Nu este corect sau greşit, bine sau rău, potrivit sau nu, într-un fel sau în celălalt, este doar o opţiune şi atât.
O zi frumoasă tuturor!

Chiar nu se poate fără scăunelul de masă?

Suntem tot la bunici. Şi mai stăm vreo două săptămâni... am dat de bine. Când am plecat am umplut portbagajul cu bagaje, cărucior, hăinuţe şi toate accesoriile pentru o mandarinuţă şi o mică prinţesă... iar scaunul de masă l-am lăsat frumos în bucătărie. Pe la jumătatea drumului se făcuse linişte în maşină şi reuşisem să vorbim şi noi, părinţii, neîntrerupţi, timp de peste 20 de minute (timp record!). Am dezbătut rapid subiectele zilei, treburile rămase nerezolvate şi planurile pentru următoarele două luni (cu doi copii, vorbeşti repede atunci când poţi că nu se ştie când mai apuci să duci o propoziţie până la capăt...). Şi în mijlocul discuţiei despre ce bine o să fie pentru piticuţe la bunici s-a făcut deodată linişte... scaunul de masă! L-am uitat...
Şi acum... cum să îi dau mandarinuţei să mănânce singură?
În prima zi i-am dat în mânuţă legumele fierte, dar au ajuns rapid pe jos. A doua zi i-am dat eu bucăţele mici direct în guriţă, dar se întorcea şi mă privea contrariată... Astăzi am ţinut eu mâncarea în mână, iar ea m-a ţinut de mână şi a dus la gură ce a vrut şi cât a vrut.
Probabil că mâine plecăm să cumpărăm un scăunel.