Gripă. Măşti. Thailanda.

Începând de astăzi în grădiniţa drei. pişcoţel părinţii intră cu mască de protecţie. Nu pentru protecţia lor, pentru protecţia copiilor. Şi personalul grădiniţei poartă măşti începând de ieri după amiază. Mie situaţia mi se pare uşor ridicolă. Bănuiesc că nimeni nu poartă acasă măşti, deci dacă un membru al familiei se îmbolnăveşte le va transmite virusul şi celorlalţi. Persoana infectată cu virusul H1N1 este contagioasă cu 24h înainte de declanşarea simptomelor. Deci dacă părintele bolnav îşi aduce copilul aparent sănătos la grădiniţă... la ce foloseşte masca?
Este noiembrie, deci abia începutul sezonului de viroze. Mass media provoacă isterii inutile, care duc la spitale pline şi mai nou vaccinări obligatorii ale copiilor şcolari. Pe toate site-urile medicale internaţionale se spune că H1N1 nu are virulenţa estimată iniţial şi că are o rată a mortalităţii comparabilă cu sau chiar mai mică decât cea a gripei sezoniere. Nu zic să nu ne protejăm de virusul gripal, dar nu altfel decât în oricare alt an. Fructe şi legume proaspete, multe lichide, spălat frecvent pe mâini, evitat mersul la film la mall (chiar dacă s-a deschis cel mai x foarte recent), lucruri de bun simţ, nu măşti, scenarii apocaliptice şi miliarde de lei pentru vaccinări volens nolens.
Cred că ar fi un bun moment să plec pe insula aia liniştită din Thailanda să scap de frig şi de talk show-uri.

Sau la mama.

Generaţia mamelor perfecte

Mamă de fetiţe fiind, m-am gândit de multe ori la cum vor creşte mari şi cum vor trece (ele şi eu) prin adolescenţă. Şi de multe ori m-am îngrijorat văzând presiunea în care cresc adolescentele de azi. În fiecare zi înconjurate de imaginile din reviste, panouri publicitare, televiziune... femei cu corpuri perfecte, păr strălucitor şi manechiură impecabilă, fără riduri, fără burtă, fără coşuri... femei din silicon, plastic şi Photoshop. Etaloane imposibil de atins, într-o perioadă plină de întrebări, complexe şi nesiguranţe.

Dar nu cumva şi mămicile sunt înconjurate de aceleaşi etaloane imposibile, doar că în alt registru? Mama, cu bebeluşul în braţe, plină de întrebări, complexe şi nesiguranţe, are din prima zi acces la sute de reviste şi site-uri specializate. Fiecare îi spune ce trebuie să facă pentru a avea un bebeluş sănătos şi fericit. Ce, cum şi când în toate, explicate până la ultimul detaliu. De la lucrurile de bază ce ţin de alăptat, dormit şi joacă, până la ce fel de biberon, cărucior sau covor. Pe măsură ce copilul creşte lucrurile nu devin mai simple, dimpotrivă. Sfaturile se diversifică: cum trebuie să reacţionăm când copilul face o criză în supermarket, cum alegem grădiniţa sau bona potrivită, când îi scoatem rotiţele ajutătoare de la bicicletă... Nu contest utilitatea accesului rapid la informaţie pertinentă. Mi se pare extraordinar să afli în 10 minute răspunsul la (mai) toate întrebările. Dar cred că pentru toată această informaţie, disponibilă la orice oră din zi, există un preţ. Am ajuns să citim zilnic "reţete de fabricat adulţi fericiţi" cu ingrediente verificate şi testate de autorităţi în puericultura, educaţie, psihologie. Creşterea copilului a devenit o ştiinţă exactă, în care reacţiile-şablon ale mamei perfecte creează un produs de cel mai înalt standard calitativ.

Fiecare dintre noi este înconjurată zilnic de imaginile mamei perfecte. Mama care ştie când să zâmbească şi când să se încrunte (cu măsură), cea care nu oboseşte niciodată, nu se enervează, nu strigă, nu traumatizează copilul. Mama perfectă care îi înţelege sentimentele, îl ajută să le verbalizeze, îi încurajează creativitatea, îi creşte respectul de sine, îl fereşte de frustrări şi de eşec, pentru a-l ajuta să devină un adult fericit şi echilibrat.

A devenit inadmisibil să afirmi în public că într-o zi copilul tău a fost suficient de obraznic încât să ridici tonul la el. Sau că, da, îi mai dai copilului să mănânce şi cartofi prăjiţi. Bineînţeles că dacă un copil plânge după jucăriile colorate din magazin este vina mamei care nu a urmat x, y, z reguli de psihologia copilului. Copilul nu mănâncă legume: mama nu a ştiut să îl hrănească corect. Copilul nu este atent la şcoală: sigur mama a greşit cu ceva...

Am avut norocul de a fi mama începătoare a unui copil calm, ascultător, inteligent. Un copil comunicativ, empatic, vesel. M-am bătut pe umăr pentru abilităţile mele de mamă informată şi am fost convinsă că eforturile mele au fost cele care au dus la un asemenea rezultat minunat. Acum sunt din nou mama unui bebeluş. Mandarinuţa e încă mică, dar pot spune că este deja un individ cu o personalitate formată şi profund diferită de cea a surorii mai mari. Râde când îi spun Nu (pe tonul acela serios infailibil pe vremea drei. pişcoţel), reacţionează complet diferit la jucăriile de bebeluş ale surorii mai mari, când se loveşte şi o iau în braţe mă împinge cu mânuţele.

Oare cât din ceea ce sunt copiii noştri ne aparţine? Excluzând desigur extremele, abuzurile fizice sau emoţionale, neglijenţa parentală. Într-o familie normală în care copiii au un mediu iubitor în care să crească... nu cumva ceea ce sunt şi ceea ce devin ca adulţi ţine de structura internă a fiinţei lor? Este oare mai important să interacţionăm în moduri prestabilite cât mai aproape de modelul mamei perfecte sau să fim noi înşine, cu limitele noastre, cu subiectivismul nostru, cu reacţiile noastre fireşti?

Cât din ceea ce sunt copiii noştri ca indivizi este rezultatul direct al acţiunilor noastre? Am o bănuială că mult mai puţin decât credeam.

Voi ce credeţi?