14 septembrie, 2009

Mami, pot să dorm cu tine?

Pe vremea când dra. pişcoţel, prima noastră bebeluşă, era un pui mic mititel, am plecat cu tati să facem câteva cumpărături urgente. Am lipsit o oră, timp în care ea a plâns fără oprire, mama m-a sunat şi m-am urcat în viteză în primul taxi. Taximetristul, un domn serios cu burtă, ochelari şi o voce calmă, văzându-mă gata să plâng m-a ţinut de vorbă. Şi mi-a povestit pe drum cum a devenit tătic pentru prima dată. A venit cu nevastă şi copil de la maternitate, au pus bebeluşul în pătuţ şi după primele săptămâni deja dormea toată noaptea, plângea foarte rar, se duceau peste tot cu el fără ezitări. Apoi au devenit din nou părinţi şi ştiau rutina: au adus bebeluşa acasă, au pus-o în pătuţ... şi... ce să vezi?! A început să plângă... şi să plângă... ore întregi... Nu se oprea decât în patul părinţilor, dormind între ei, aşa că pentru liniştea tuturor, au dormit cu bebeluşa în pat până a crescut măricică.

Eu ascultam şi îmi spuneam în gând că eu, bineînţeles, n-o să fac aşa. Locul bebeluşei este în pătuţul ei, în camera ei, iar al părinţilor în dormitorul matrimonial. Citisem despre metode blânde de a o învăţa să fie independentă, să doarmă fără întreruperi, ştiam că este sănătos să înveţe să adoarmă singură. Dintre toate prietenele mele doar una avea bebe. Iar bebeluşul ei dormise din primele săptămâni fără treziri nocturne, în pătuţul lui. Îmi imaginam deci, pe bună dreptate, că aşa va fi şi la noi după o scurtă perioadă de acomodare.

Mi-am făcut curaj să o culc de la început în camera ei, singurică. Am făcut kilometri în plimbări nocturne pentru alăptat, stăteam cu interfonul lângă ureche să o aud când se foieşte ca să ajung la ea înainte să plângă. După o perioadă de chin pentru amândouă, am început să dorm lângă ea în patul de o persoană din camera de bebeluş. Instinctul îmi spunea că aşa este cel mai bine pentru noi. După ce a împlinit un an şi jumătate a început să doarmă fără treziri nocturne, aşa că îi citeam povestea de seară, adormea şi mă mutam în dormitor. Ea venea dimineaţa ciufulită şi morocănoasă, se urca la noi în pat şi se cuibărea lângă mine, cu pernuţa ei în braţe.

Însărcinată fiind cu mandarinuţa m-am gândit: poate că de data asta o să fie ca într-o carte de creşterea copilului din anii '70... Poate că ea o să vrea să doarmă singură în pătuţ de la început şi viaţa noastră îşi va regăsi repede ritmul normal. Nu a fost aşa, iar mandarinuţa a rămas să doarmă cu mine în patul dublu din dormitor, cu uşile închise să nu trezim şi cealaltă jumătate a familiei. Şi într-o noapte de colici, cu mandarinuţa în braţe, cu dra. pişcoţel dormind în sufragerie cu tati, am văzut pădurea pe după copaci: noi am avut în toţi anii ăştia, ritmul nostru normal! Sigur că nu există un şablon de normalitate în care să se încadreze, cuminţi, toate familiile lumii, europene, sau măcar balcanice. Dar, mai mult decât atât, normalul fiecărei familii evoluează în timp.

Acum la noi acasă totul e normal. Dra. pişcoţel doarme, după inspiraţia de moment în camera ei, în dormitor, în sufragerie, în pat improvizat de ea pe jos din pilote şi cearşafuri, cu un urs de pluş sub formă de pernă... Eu şi tati la fel... cu excepţia improvizaţiilor (din motive de spate) şi a ursului (din motive necunoscute). Formăm împreună o familie inspirată. Şi normală.

Noapte bună!

12 septembrie, 2009

De ziua Bucureştilor























Bucureştii împlinesc 550 de ani.


Săptămânile trecute am căutat un program detaliat al concertelor şi spectacolelor organizate pentru aniversare. Cel mai detaliat program pentru sâmbătă şi duminică mi s-a părut a fi cel de aici.


Şi anul trecut am căutat şi am citit programul manifestărilor culturale organizate pentru cetăţenii frumoasei capitale şi din toate am ales să mergem la un spectacol de circ, potrivit şi pentru dra. pişcoţel. I-am povestit că mergem să vedem poneii, am ajuns cu copil şi burtică la ora declarată în program, iar un bodyguard ne-a spus senin că sala e plină, spectacolul se termină şi nu mai urmează nimic... Copilul nu înţelegea unde sunt poneii, eu nu înţelegeam ce caut în căldura aia pe străzi, iar tati era furios. L-am rugat pe bodyguard-ul (plătit din bani publici) să îmi lase copilul 5 minute în arenă la spectacolul cu elfi (plătit tot din bani publici) şi apoi ne-am plimbat puţin şi ne-am întors acasă cu un gust amar... La mulţi ani Bucureşti!


Anul acesta am vrea să mergem la Opera comică pentru copii, Balul Isprăvnicesei şi seara la Observatorul astronomic... Dar mă întreb: oare o fi învăţat cineva ceva din greşelile de anul trecut? Sau poate că noi trebuie să învăţăm să stăm cuminţi acasă de zilele Bucureştilor...

01 septembrie, 2009

Error 101: Unknown error.













De câteva săptămâni, la trei accesări ale paginilor blogspot.com, două îmi dau eroare. Abia am reuşit să mai citesc câteva pagini pe blogul Adei, iar de postat nici vorbă.
Eu folosesc Opera şi Google Chrome. Ştie cineva ce se întâmplă?