14 septembrie, 2009

Mami, pot să dorm cu tine?

Pe vremea când dra. pişcoţel, prima noastră bebeluşă, era un pui mic mititel, am plecat cu tati să facem câteva cumpărături urgente. Am lipsit o oră, timp în care ea a plâns fără oprire, mama m-a sunat şi m-am urcat în viteză în primul taxi. Taximetristul, un domn serios cu burtă, ochelari şi o voce calmă, văzându-mă gata să plâng m-a ţinut de vorbă. Şi mi-a povestit pe drum cum a devenit tătic pentru prima dată. A venit cu nevastă şi copil de la maternitate, au pus bebeluşul în pătuţ şi după primele săptămâni deja dormea toată noaptea, plângea foarte rar, se duceau peste tot cu el fără ezitări. Apoi au devenit din nou părinţi şi ştiau rutina: au adus bebeluşa acasă, au pus-o în pătuţ... şi... ce să vezi?! A început să plângă... şi să plângă... ore întregi... Nu se oprea decât în patul părinţilor, dormind între ei, aşa că pentru liniştea tuturor, au dormit cu bebeluşa în pat până a crescut măricică.

Eu ascultam şi îmi spuneam în gând că eu, bineînţeles, n-o să fac aşa. Locul bebeluşei este în pătuţul ei, în camera ei, iar al părinţilor în dormitorul matrimonial. Citisem despre metode blânde de a o învăţa să fie independentă, să doarmă fără întreruperi, ştiam că este sănătos să înveţe să adoarmă singură. Dintre toate prietenele mele doar una avea bebe. Iar bebeluşul ei dormise din primele săptămâni fără treziri nocturne, în pătuţul lui. Îmi imaginam deci, pe bună dreptate, că aşa va fi şi la noi după o scurtă perioadă de acomodare.

Mi-am făcut curaj să o culc de la început în camera ei, singurică. Am făcut kilometri în plimbări nocturne pentru alăptat, stăteam cu interfonul lângă ureche să o aud când se foieşte ca să ajung la ea înainte să plângă. După o perioadă de chin pentru amândouă, am început să dorm lângă ea în patul de o persoană din camera de bebeluş. Instinctul îmi spunea că aşa este cel mai bine pentru noi. După ce a împlinit un an şi jumătate a început să doarmă fără treziri nocturne, aşa că îi citeam povestea de seară, adormea şi mă mutam în dormitor. Ea venea dimineaţa ciufulită şi morocănoasă, se urca la noi în pat şi se cuibărea lângă mine, cu pernuţa ei în braţe.

Însărcinată fiind cu mandarinuţa m-am gândit: poate că de data asta o să fie ca într-o carte de creşterea copilului din anii '70... Poate că ea o să vrea să doarmă singură în pătuţ de la început şi viaţa noastră îşi va regăsi repede ritmul normal. Nu a fost aşa, iar mandarinuţa a rămas să doarmă cu mine în patul dublu din dormitor, cu uşile închise să nu trezim şi cealaltă jumătate a familiei. Şi într-o noapte de colici, cu mandarinuţa în braţe, cu dra. pişcoţel dormind în sufragerie cu tati, am văzut pădurea pe după copaci: noi am avut în toţi anii ăştia, ritmul nostru normal! Sigur că nu există un şablon de normalitate în care să se încadreze, cuminţi, toate familiile lumii, europene, sau măcar balcanice. Dar, mai mult decât atât, normalul fiecărei familii evoluează în timp.

Acum la noi acasă totul e normal. Dra. pişcoţel doarme, după inspiraţia de moment în camera ei, în dormitor, în sufragerie, în pat improvizat de ea pe jos din pilote şi cearşafuri, cu un urs de pluş sub formă de pernă... Eu şi tati la fel... cu excepţia improvizaţiilor (din motive de spate) şi a ursului (din motive necunoscute). Formăm împreună o familie inspirată. Şi normală.

Noapte bună!