Gripă. Măşti. Thailanda.

Începând de astăzi în grădiniţa drei. pişcoţel părinţii intră cu mască de protecţie. Nu pentru protecţia lor, pentru protecţia copiilor. Şi personalul grădiniţei poartă măşti începând de ieri după amiază. Mie situaţia mi se pare uşor ridicolă. Bănuiesc că nimeni nu poartă acasă măşti, deci dacă un membru al familiei se îmbolnăveşte le va transmite virusul şi celorlalţi. Persoana infectată cu virusul H1N1 este contagioasă cu 24h înainte de declanşarea simptomelor. Deci dacă părintele bolnav îşi aduce copilul aparent sănătos la grădiniţă... la ce foloseşte masca?
Este noiembrie, deci abia începutul sezonului de viroze. Mass media provoacă isterii inutile, care duc la spitale pline şi mai nou vaccinări obligatorii ale copiilor şcolari. Pe toate site-urile medicale internaţionale se spune că H1N1 nu are virulenţa estimată iniţial şi că are o rată a mortalităţii comparabilă cu sau chiar mai mică decât cea a gripei sezoniere. Nu zic să nu ne protejăm de virusul gripal, dar nu altfel decât în oricare alt an. Fructe şi legume proaspete, multe lichide, spălat frecvent pe mâini, evitat mersul la film la mall (chiar dacă s-a deschis cel mai x foarte recent), lucruri de bun simţ, nu măşti, scenarii apocaliptice şi miliarde de lei pentru vaccinări volens nolens.
Cred că ar fi un bun moment să plec pe insula aia liniştită din Thailanda să scap de frig şi de talk show-uri.

Sau la mama.

Generaţia mamelor perfecte

Mamă de fetiţe fiind, m-am gândit de multe ori la cum vor creşte mari şi cum vor trece (ele şi eu) prin adolescenţă. Şi de multe ori m-am îngrijorat văzând presiunea în care cresc adolescentele de azi. În fiecare zi înconjurate de imaginile din reviste, panouri publicitare, televiziune... femei cu corpuri perfecte, păr strălucitor şi manechiură impecabilă, fără riduri, fără burtă, fără coşuri... femei din silicon, plastic şi Photoshop. Etaloane imposibil de atins, într-o perioadă plină de întrebări, complexe şi nesiguranţe.

Dar nu cumva şi mămicile sunt înconjurate de aceleaşi etaloane imposibile, doar că în alt registru? Mama, cu bebeluşul în braţe, plină de întrebări, complexe şi nesiguranţe, are din prima zi acces la sute de reviste şi site-uri specializate. Fiecare îi spune ce trebuie să facă pentru a avea un bebeluş sănătos şi fericit. Ce, cum şi când în toate, explicate până la ultimul detaliu. De la lucrurile de bază ce ţin de alăptat, dormit şi joacă, până la ce fel de biberon, cărucior sau covor. Pe măsură ce copilul creşte lucrurile nu devin mai simple, dimpotrivă. Sfaturile se diversifică: cum trebuie să reacţionăm când copilul face o criză în supermarket, cum alegem grădiniţa sau bona potrivită, când îi scoatem rotiţele ajutătoare de la bicicletă... Nu contest utilitatea accesului rapid la informaţie pertinentă. Mi se pare extraordinar să afli în 10 minute răspunsul la (mai) toate întrebările. Dar cred că pentru toată această informaţie, disponibilă la orice oră din zi, există un preţ. Am ajuns să citim zilnic "reţete de fabricat adulţi fericiţi" cu ingrediente verificate şi testate de autorităţi în puericultura, educaţie, psihologie. Creşterea copilului a devenit o ştiinţă exactă, în care reacţiile-şablon ale mamei perfecte creează un produs de cel mai înalt standard calitativ.

Fiecare dintre noi este înconjurată zilnic de imaginile mamei perfecte. Mama care ştie când să zâmbească şi când să se încrunte (cu măsură), cea care nu oboseşte niciodată, nu se enervează, nu strigă, nu traumatizează copilul. Mama perfectă care îi înţelege sentimentele, îl ajută să le verbalizeze, îi încurajează creativitatea, îi creşte respectul de sine, îl fereşte de frustrări şi de eşec, pentru a-l ajuta să devină un adult fericit şi echilibrat.

A devenit inadmisibil să afirmi în public că într-o zi copilul tău a fost suficient de obraznic încât să ridici tonul la el. Sau că, da, îi mai dai copilului să mănânce şi cartofi prăjiţi. Bineînţeles că dacă un copil plânge după jucăriile colorate din magazin este vina mamei care nu a urmat x, y, z reguli de psihologia copilului. Copilul nu mănâncă legume: mama nu a ştiut să îl hrănească corect. Copilul nu este atent la şcoală: sigur mama a greşit cu ceva...

Am avut norocul de a fi mama începătoare a unui copil calm, ascultător, inteligent. Un copil comunicativ, empatic, vesel. M-am bătut pe umăr pentru abilităţile mele de mamă informată şi am fost convinsă că eforturile mele au fost cele care au dus la un asemenea rezultat minunat. Acum sunt din nou mama unui bebeluş. Mandarinuţa e încă mică, dar pot spune că este deja un individ cu o personalitate formată şi profund diferită de cea a surorii mai mari. Râde când îi spun Nu (pe tonul acela serios infailibil pe vremea drei. pişcoţel), reacţionează complet diferit la jucăriile de bebeluş ale surorii mai mari, când se loveşte şi o iau în braţe mă împinge cu mânuţele.

Oare cât din ceea ce sunt copiii noştri ne aparţine? Excluzând desigur extremele, abuzurile fizice sau emoţionale, neglijenţa parentală. Într-o familie normală în care copiii au un mediu iubitor în care să crească... nu cumva ceea ce sunt şi ceea ce devin ca adulţi ţine de structura internă a fiinţei lor? Este oare mai important să interacţionăm în moduri prestabilite cât mai aproape de modelul mamei perfecte sau să fim noi înşine, cu limitele noastre, cu subiectivismul nostru, cu reacţiile noastre fireşti?

Cât din ceea ce sunt copiii noştri ca indivizi este rezultatul direct al acţiunilor noastre? Am o bănuială că mult mai puţin decât credeam.

Voi ce credeţi?

Si daca mananca prea putin?

In primul rand va rog sa ignorati absenta diacriticelor. Dupa ce m-am laudat ca am invins in lupta cu hachitele computerului, am ramas fara mouse-ul wireless si fara imprimanta. Si cand am inceput sa scriu postarea pentru blog, am vazut ca si diacriticele au plecat dupa ele… Sanatosi sa fim!

Mandarinuta are trei bebelusi prieteni, trei baietei. Cel mai apropiat ca varsta dintre ei, desi nu are pulpitele si falcutele mandarinutei , mananca cu mult mai mult decat ea. Chiar si 200 de grame la o masa! Mandarinuta, in cazurile fericite, mananca 100 de grame. Iar mie mi se pare o mare performanta. Si uitandu-ma la ea am ajuns sa ma intreb: dar daca nu mananca suficient?

Mandarinuta are acum 10 luni si jumatate. Din fericire pentru mine, si ea si dra. piscotel au fost de la inceput peste grafice, medii si procente. Pentru amandoua cumparatul hainutelor a fost o problema. Acum, de exemplu, mandarinuta se imbraca in hainute pentru 12-18 luni. Dar asta nu inseamna, nici pe departe, ca totul e bine si frumos.

Ca mai toate mamicile ma intreb cat exact ar trebui sa manance la varsta ei? Si cum imi dau seama daca ceea ce mananca ii asigura suficiente proteine, vitamine, minerale?

Cel mai important este, cred eu, sa nu ne cramponam de cat a mancat intr-o zi. Fiecare estimare a mea ia in calcul o saptamana intreaga. Timp de sapte zile consecutive, bebelusul mananca diferit: astazi poate refuza fructele, maine mananca legumele, poimaine nu vrea decat lapte… Suma cantitatilor si tipurilor de legume, fructe si carne dintr-o saptamana imi spune mult mai corect daca are o alimentatie corecta si echilibrata.

Si totusi, exista o cantitate “corecta” de alimente? Am incercat sa aflu, dar am aflat in schimb ca nu exista un sablon in care sa se incadreze toti bebelusii. Fiecare dintre ei mananca atat cat trebuie, stie din instinct cand a mancat suficient si spune clar prin semnale evidente: nu vrea sa deschida gurita, isi intoarce capul, se agita in scaunel. Organismul fiecaruia are nevoie de mai mult sau mai putin, dupa tipul de metabolism (ectomorf, mezomorf sau endomorf). Un bebelus cu metabolism intens, ectomorf, va fi mereu subtirel, desi poate va manca mai mult decat altii, pe cand unul endomorf va fi mai rotunjor desi poate va manca mai putin.

Parintii sunt, desigur, intotdeauna responsabili pentru grupele, calitatea si cantitatea de alimente oferite bebelusului, precum si de frecventa meselor. Dar bebelusul ar trebui sa fie cel care decide cat de mult mananca din ceea ce i se ofera. Daca se insista cu alimente peste necesitatile lui, fie va refuza mesele de tot, fie va manca ignorandu-si propriile semnale, doar pentru ca mami e bucuroasa si vrea, instinctiv, aprobarea ei.

Un ghid al Babycenter spune ca, de la 10 la 12 luni, bebelusii mananca, in medie, zilnic:
• o treime de cupa - lactate
• un sfert pana la o jumatate de cupa - cereale
• un sfert pana la o jumatate de cupa - fructe
• un sfert pana la o jumatate de cupa - legume
• o optime pana la un sfert de cupa - alimente combinate
• o optime pana la un sfert de cupa - alimente bogate in proteine
• 100 ml - sucuri (nu citrice)
Se precizeaza si pe site ca sunt doar linii generale, fiecare bebelus mananca dupa propriile necesitati.

Oare cat de mult e prea putin pentru mandarinuta? Cat de mult e suficient? Nu stim, dar incercam sa avem incredere si sa o lasam sa decida singura.

Undeva pe site-ul Dr. Sears citisem o comparatie foarte inspirata. Spunea ca alimentatia solida in primul an este ca si inotul. Cand il ajutam pe copil sa invete sa inoate nu putem nici sa-l lasam singur in apa, dar nici sa il tinem in brate. Trebuie sa ii lasam libertate de miscare si sa il urmarim indeaproape, cu increderea ca va reusi. Sa il lasam sa exploreze, sa experimenteze. Sa fie distractiv, dar sa nu lasam lucrurile sa scape de sub control. Si sa ne bucuram impreuna de progresele lui.

Sa cresteti mari, sanatosi si frumosi!

Ne-am întors

Am lipsit mult, din motive de upgrade la tehnologie ultra modernă (reinstalat toate driverele, softurile şi softuleţele, ce bucurie), conflicte între placa de reţea şi placa de sunet (nu ştiu ce au avut de împărţit, le-a împăcat tati), browsere pline de 101 unknown error (mulţumesc păpădie, am trecut şi noi la mozilla). Dar am învins şi ne-am întors.

Dra. pişcoţel a descoperit între timp baletul, iar mandarinuţa poziţia bipedă (cu bucuriile şi necazurile ei). Merge în patru lăbuţe până la punctul de interes, se ridică în picioare şi apoi cotrobăie peste tot, se apleacă şi se ridică, ia lucrurile pe care le găseşte şi începe să le scuture sau să le arunce în jur, ţinându-şi echilibrul de multe ori fără ajutorul mânuţelor. A luat la rând toate sertarele şi dulapurile, şi-a prins mânuţele de xtzx ori în ele, dar continuă… Trei sferturi din timpul de joacă e în picioare. Şi eu la fel, strângând în urmă…

Desigur că ora de masă este plicticoasă acum, pierdere de vreme când sunt atât de multe de făcut. Am văzut iniţial că nu mai avea răbdare să manipuleze alimentele, pe care le strângea cu forţă în mână, până când sucul se scurgea pe tăviţă şi îi alunecau, stoarse, din mână. Se supăra, căci nu se puteau muşca şi mesteca suficient de repede. În 2 minute începea să se agite şi să întindă mânuţele să o iau. După o săptămână am trecut la ”fast-food”: bucăţele de fructe şi legume, tăiate cam cât o bobiţă de strugure, direct în guriţă.

În primele luni de autodiversificare, mandarinuţa a fost încântată să mănânce singură. Îi plăcea să descopere gusturi noi, arome, texturi, culori. Îşi alegea de pe tăviţă legumele sau fructele, le studia un timp (turtit, lins, scuturat, întins etc) după care le mesteca cu plăcere. Când termina întindea mânuţele să o ridic din scăunelul de masă. Acum îi dau pe măsuţă câteva bucăţi mai măricele, pe care le studiază şi le mai şi mănâncă din când în când… în timp ce eu îi dau bucăţele tăiate una după alta. În ultima săptămână a mâncat destul de bine singurică, dar încă nu îmi fac prea mari speranţe. Are câteva alimente pe care le mănâncă în continuare singurică cu mare entuziasm, roşiile crude, morcovii fierţi şi cărniţa de pui… şi atât. Restul le livrează mami în linguriţă direct la beneficiar. Cât mănâncă şi dacă mănâncă suficient… mi-am propus să scriu pe larg în postarea următoare.

Bine v-am regăsit!

Mami, pot să dorm cu tine?

Pe vremea când dra. pişcoţel, prima noastră bebeluşă, era un pui mic mititel, am plecat cu tati să facem câteva cumpărături urgente. Am lipsit o oră, timp în care ea a plâns fără oprire, mama m-a sunat şi m-am urcat în viteză în primul taxi. Taximetristul, un domn serios cu burtă, ochelari şi o voce calmă, văzându-mă gata să plâng m-a ţinut de vorbă. Şi mi-a povestit pe drum cum a devenit tătic pentru prima dată. A venit cu nevastă şi copil de la maternitate, au pus bebeluşul în pătuţ şi după primele săptămâni deja dormea toată noaptea, plângea foarte rar, se duceau peste tot cu el fără ezitări. Apoi au devenit din nou părinţi şi ştiau rutina: au adus bebeluşa acasă, au pus-o în pătuţ... şi... ce să vezi?! A început să plângă... şi să plângă... ore întregi... Nu se oprea decât în patul părinţilor, dormind între ei, aşa că pentru liniştea tuturor, au dormit cu bebeluşa în pat până a crescut măricică.

Eu ascultam şi îmi spuneam în gând că eu, bineînţeles, n-o să fac aşa. Locul bebeluşei este în pătuţul ei, în camera ei, iar al părinţilor în dormitorul matrimonial. Citisem despre metode blânde de a o învăţa să fie independentă, să doarmă fără întreruperi, ştiam că este sănătos să înveţe să adoarmă singură. Dintre toate prietenele mele doar una avea bebe. Iar bebeluşul ei dormise din primele săptămâni fără treziri nocturne, în pătuţul lui. Îmi imaginam deci, pe bună dreptate, că aşa va fi şi la noi după o scurtă perioadă de acomodare.

Mi-am făcut curaj să o culc de la început în camera ei, singurică. Am făcut kilometri în plimbări nocturne pentru alăptat, stăteam cu interfonul lângă ureche să o aud când se foieşte ca să ajung la ea înainte să plângă. După o perioadă de chin pentru amândouă, am început să dorm lângă ea în patul de o persoană din camera de bebeluş. Instinctul îmi spunea că aşa este cel mai bine pentru noi. După ce a împlinit un an şi jumătate a început să doarmă fără treziri nocturne, aşa că îi citeam povestea de seară, adormea şi mă mutam în dormitor. Ea venea dimineaţa ciufulită şi morocănoasă, se urca la noi în pat şi se cuibărea lângă mine, cu pernuţa ei în braţe.

Însărcinată fiind cu mandarinuţa m-am gândit: poate că de data asta o să fie ca într-o carte de creşterea copilului din anii '70... Poate că ea o să vrea să doarmă singură în pătuţ de la început şi viaţa noastră îşi va regăsi repede ritmul normal. Nu a fost aşa, iar mandarinuţa a rămas să doarmă cu mine în patul dublu din dormitor, cu uşile închise să nu trezim şi cealaltă jumătate a familiei. Şi într-o noapte de colici, cu mandarinuţa în braţe, cu dra. pişcoţel dormind în sufragerie cu tati, am văzut pădurea pe după copaci: noi am avut în toţi anii ăştia, ritmul nostru normal! Sigur că nu există un şablon de normalitate în care să se încadreze, cuminţi, toate familiile lumii, europene, sau măcar balcanice. Dar, mai mult decât atât, normalul fiecărei familii evoluează în timp.

Acum la noi acasă totul e normal. Dra. pişcoţel doarme, după inspiraţia de moment în camera ei, în dormitor, în sufragerie, în pat improvizat de ea pe jos din pilote şi cearşafuri, cu un urs de pluş sub formă de pernă... Eu şi tati la fel... cu excepţia improvizaţiilor (din motive de spate) şi a ursului (din motive necunoscute). Formăm împreună o familie inspirată. Şi normală.

Noapte bună!

De ziua Bucureştilor

Bucureştii împlinesc 550 de ani.

Săptămânile trecute am căutat un program detaliat al concertelor şi spectacolelor organizate pentru aniversare. Cel mai detaliat program pentru sâmbătă şi duminică mi s-a părut a fi cel de aici.

Şi anul trecut am căutat şi am citit programul manifestărilor culturale organizate pentru cetăţenii frumoasei capitale şi din toate am ales să mergem la un spectacol de circ, potrivit şi pentru dra. pişcoţel. I-am povestit că mergem să vedem poneii, am ajuns cu copil şi burtică la ora declarată în program, iar un bodyguard ne-a spus senin că sala e plină, spectacolul se termină şi nu mai urmează nimic... Copilul nu înţelegea unde sunt poneii, eu nu înţelegeam ce caut în căldura aia pe străzi, iar tati era furios. L-am rugat pe bodyguard-ul (plătit din bani publici) să îmi lase copilul 5 minute în arenă la spectacolul cu elfi (plătit tot din bani publici) şi apoi ne-am plimbat puţin şi ne-am întors acasă cu un gust amar... La mulţi ani Bucureşti!

Anul acesta am vrea să mergem la Opera comică pentru copii, Balul Isprăvnicesei şi seara la Observatorul astronomic... Dar mă întreb: oare o fi învăţat cineva ceva din greşelile de anul trecut? Sau poate că noi trebuie să învăţăm să stăm cuminţi acasă de zilele Bucureştilor...

Error 101: Unknown error.

De câteva săptămâni, la trei accesări ale paginilor blogspot.com, două îmi dau eroare. Abia am reuşit să mai citesc câteva pagini pe blogul Adei, iar de postat nici vorbă.

Eu folosesc Opera şi Google Chrome. Ştie cineva ce se întâmplă?

Să mâncăm împreună cu bebe

Un lucru foarte important pentru mine este că bebeluşul autodiversificat poate mânca împreună cu familia. Mi se pare minunat să putem să ne aşezăm toţi patru la masă, cu aceleaşi legume în farfurie.

Pentru că nu am prea mult timp de stat în bucătărie şi pentru că este nevoie şi de puţină organizare, am început o listă de mâncăruri care se pot face repede, sunt gustoase, sănătoase şi potrivite pentru toate vârstele. Pentru a fi mai uşor de urmărit, lista este organizată ca un meniu pentru o săptămână. Deocamdată doar o masă pe zi, urmează să mai adaug, dar cu ajutorul vostru. Vă rog să îmi trimiteţi idei pentru alte combinaţii savuroase şi sănătoase.

Luni: orez cu legume la abur şi piept de pui

Marţi: fajita cu pastă de ficat, broccoli şi ardei

Miercuri: fasole verde cu morcov

Joi: broccoli la abur cu rasol de vită

Vineri: paste integrale cu sos de roşii, ardei şi pui

Sâmbătă: peşte cu cartof şi spanac

Duminică: legume la cuptor - cartofi, rosii, morcovi şi mazăre

Nu aş vrea să închei înainte de a spune un lucru cu siguranţă foarte cunoscut, dar care cred că merită menţionat încă o dată: alimentul de bază al bebeluşului până la 1 an este laptele, cu o cantitate minimă de 500-600ml pe zi. Setea este un mecanism foarte puternic, aşa că dacă nu îi oferiţi bebeluşului prea multă apă sau suc de fructe, va bea cantitatea de lapte matern sau formula de care are nevoie pentru a creşte sănătos.

Alăptat, dar până când?

Mi-am amintit sâmbătă, într-o discuţie despre bebeluşi şi alăptat, de o enterocolită a fetiţei noastre mai mari. Avea un an şi câteva luni, când a „cules” o enterocolită virală din parc şi în 48 h eram în spital, pentru o perfuzie de rehidratare. Asistentele care i-au pus branula au înţepat-o de vreo 5 ori (ştiţi textul standard: vai, doamnă, ce vene are, este imposibil să îi punem branulă!) şi pişcoţica plângea tare rău. M-am descheiat la bluză şi i-am dat sânul, cu un gest care şi mie şi ei ni se părea foarte natural. Asistentele s-au blocat un moment, s-au uitat stupefiate la mine, una la alta... apoi cea mai în vârstă m-a întrebat (ca şi cum nu s-ar fi văzut suficient de clar): Încă îi mai daţi să sugă? I-am răspus aparent calmă că da, şi că OMS încurajează alăptatul până la doi ani. Au tăcut şi au plecat, dar reacţia lor n-am uitat-o. Cu siguranţă că un biberon sau o suzetă ar fi fost, într-o secţie de pediatrie, mult mai naturale.

Cu toţii am citit despre beneficiile laptelui matern, am citit că bebeluşii alăptaţi sunt mai puţin expuşi riscului de a avea pneumonie, bronşite, răceli, meningită, infecţii ale tractului urinar, astm sau infecţii ale urechii. Că alăptatul îi protejează de obezitate, cancer de sân, diabet, boala Crohn şi artrita reumatoidă. Că o picătură de lapte matern conţine cam un milion de celule albe şi o cantitate mare de imunoglobulină A, protejând bebeluşul de germeni şi de alergii. Sunt informaţii accesibile tuturor viitoarelor sau proaspetelor mămici.

Cu toate acestea încă sunt multe mămici care nu vor să alăpteze deloc, marea majoritate a celor care o fac nu alăptează exclusiv primele 6 luni, cum ar fi ideal pentru bebeluş, iar mămicile care alăptează după un an sunt privite cu stupoare, sau, în cazurile fericite, cu indulgenţă. Corpul medical, cel care ar trebui să promoveze alăptatul şi să cunoască importanţa lui în creşterea bebeluşului, descurajează mămicile încă din maternitate. Când lactaţia abia se instalează, asistentele alimentează artificial bebeluşii la neonatologie; o dată ajuns bebeluşul acasă, pediatrii fac proba suptului, recomandă introducerea „suplimentului” de lapte praf în loc să le explice mămicilor despre puseele de creştere, recomandă diversificare de la 4 luni. Adesea şi cu ajutorul pediatrilor, companiile producătoare de formule de lapte promovează beneficiile alimentaţiei artificiale, conţinutul perfect echilibrat de vitamine şi minerale şi, mai nou, chiar întărirea imunităţii.

În contextul actual oricare dintre mămici ar putea să se întrebe: Şi totuşi, ce anume este atât de special la laptele matern încât să justifice alăptarea exclusivă până la 6 luni şi mai ales continuarea peste un an?

Pe mine, de la început, m-au convins lucrurile simple: laptele matern are mereu compoziţia şi temperatura corectă iar ambalajul are un design perfect adaptat nevoilor bebeluşului. Suptul calmează şi relaxează, contactul cu pielea mamei la fel. Apoi m-am uitat şi pe cutiile de lapte formula, la ceea ce este scris cu litere mici şi... uite-aşa m-am decis să alăptez cât pot de mult.

Pentru viitoarele mămici şi pentru mămicile care alăptează şi vor mai multe informaţii, am tradus şi adaptat câteva paragrafe dintr-un articol foarte detaliat despre laptele matern, publicat de Margit Hamosh, PhD, profesor la Georgetown University Medical Center şi Universitatea Maryland, cercetător în domeniul pediatric cu studii publicate despre compoziţia laptelui matern şi funcţiile compuşilor săi în dezvoltarea nou născutului. Articolul îl puteţi citi integral în engleză cu click pe linkul sursă de la sfârşitul postării.

„Laptele de mamă, ca şi laptele multor alte mamifere, este perfect adaptat nevoilor nou născutului. Înainte de naştere, mama transferă nutrienţi şi componente bioactive prin placentă; după naştere, aceste substanţe se transferă prin colostru şi laptele matern. Spre deosebire de formulele de lapte industrializat, laptele matern oferă nou născutului nutrienţi cu un mare grad de bio-disponibilitate, precum şi mulţi componenţi bioactivi care oferă protecţie imunologică şi non-imunologică împotriva patogenilor din mediul nou născutului. De asemenea, în numeroase cazuri, componenţii laptelui matern compensează funcţiile imature ale bebeluşului, cum ar fi incapacitatea acestuia de a produce anumite enzime digestive, imunoglobulina A, taurine, nucleotide şi alte substanţe. Nutrienţii esenţiali, proteinele, carbohidraţii şi grăsimile, sunt atât „cărămizile” cu care se construiesc ţesuturile nou născutului, cât şi vehicule de transport ale elementelor esenţiale şi ajutor al digestiei.

Mai mult decât atât, chiar şi atunci când concentraţia anumitor elemente în laptele matern este mai mică decât în cel de vacă sau formula, nutrienţii din laptele matern sunt mult mai accesibili nou născutului datorită unor factori biologici specifici care ajută asimilarea, cum ar fi asimilarea fierului din laptele matern.

Mămicile cu bebeluşi prematuri produc pe tot parcursul primei luni de lactaţie un lapte similar cu colostrul, cu o concentraţie mai mare de proteine şi un nivel scăzut de carbohidraţi şi grăsimi. Deşi tranziţia de la colostru la lapte matern matur este foarte rapidă în cazul naşterilor la termen, bebeluşul prematur beneficiază de un lapte cu o compoziţie specială, produs anume pentru el.

Laptele matern are în compoziţie nu numai nutrienţi esenţiali, ci şi factori de creştere, hormoni, enzime şi alte substanţe care protejează imunitatea şi încurajează creşterea sănătoasă şi nutriţia corectă a bebeluşului.”

Şi atunci cât timp să alăptăm bebeluşul? Cât timp vrea şi cât timp se poate.

sursa aici

Despre comentariile pe blog

Vreau să le mulţumesc tuturor mămicilor care mi-au scris pe blog. Le mulţumesc pentru idei, pentru critici, pentru complimente, pentru că şi-au luat din puţinul timp liber pe care îl au şi au scris aici.

Dintr-o acută lipsă de timp, care se va menţine în următoarele luni pe măsură ce mandarinuţa explorează cu vitejie toate ungherele casei, nu reuşesc să răspund. De fapt... trebuie să recunosc că nu reuşesc nici să le citesc la timp. Dar, începând de astăzi, voi citi şi voi răspunde comentariilor cel mai târziu în fiecare duminică din săptămână.

Aştept în continuare întrebările şi gândurile voastre, progresele bebeluşilor autodiversificaţi, idei de reţete şi informaţii pe care le-aţi vrea pe blog.

Paste cu roşii şi pui

Am fiert pastele cu putin ulei de măsline şi le-am scurs. Am curăţat o roşie de coajă şi am dat pe răzătoare pulpa, pe care am amestecat-o cu pastele (am folosit fusilli, ca să rămână roşiile în spire când le 'aleargă' mandarinuţa pe măsuţă). Am rupt două bucăţi mari din interiorul unei pulpe de pui la cuptor. Am pus totul pe măsuţa mandarinuţei.
Cărniţa o mănâncă fără probleme, mai întâi partea care iese din pumn (şi prin partea de sus şi prin cea de jos), apoi deschide pumnul şi ia tot din el (credeam că bebeii aşa mici nu pot deschide pumnul intenţionat, dar iată că se poate). Pastele însă nu au fost prea uşor de strunit, au alergat prin toate colţurile, dar nici mandarinuţa nu s-a lăsat şi le-a dibuit până la urmă.
Poftă bună!

Ficăţel de pui... altfel

O jumătate de ficăţel de pui fiert, tot atâta brânzică de vaci şi ulei de măsline, după gust. Se zdrobesc toate cu furculiţa şi se umple un sfert de lipie, se înfăşoară ca o clătită şi i se serveşte bebeluşului. Mandarinuţa s-a lins pe botic, aşa că mai face mami şi altă dată. Poftă bună!

După comentariile celorlalte mămici, o să încerc şi o altă reţetă: ficăţel de pui fiert în lapte, cu ardei crud şi broccoli la abur, toate date prin blender şi puse în lipie. Mie îmi sună bine, sper să iasă pe placul mandarinuţei.

Ghid de autodiversificare

Articolul de mai jos, tradus şi adaptat, cuprinde informaţiile esenţiale pentru autodiversificare. O să încerc să îl fac mai vizibil pe blog, dar încă nu ştiu cum, poate are cineva o idee.

Introducerea alimentelor solide
Acest ghid a fost adaptat după originalul lui Gill Rapley.

Capitole:
1. Introducere
2. Alăptarea ca bază a autodiversificării
3. Înţelegerea motivaţiei bebeluşilor
4. Nu se îneacă?
5. Asigurarea unei bune nutriţii
6. Ce facem cu lichidele?
7. Da şi Nu în autodiversificare

1. Introducere

Când începem autodiversificarea trebuie să înţelegem motivele pentru care această abordare poate fi considerată atât logică cât şi sigură. Prima parte a acestui articol explică logica şi principiile care sprijină această metodă de introducere a alimentelor solide iar ultima parte, Da şi Nu, este o listă scurtă a elementelor esenţiale. Urmând aceste reguli atât bebeluşul cât şi părinţii se vor bucura de trecerea acestuia la alimentele solide.
Marea majoritate a bebeluşilor sunt pregătiţi să înceapă autodiversificarea la 6 luni. Părinţii cu bebeluşi prematuri, sau care suferă de o afecţiune ce nu le permite să manipuleze alimentele în siguranţă sau să digere anumite alimente sunt rugaţi să discute cu medicul.

2. Alăptarea ca bază a autodiversificării

Alăptarea exclusivă este recomandată pentru primele 6 luni. Alăptarea este cea mai bună pregătire pentru autodiversificare. Bebeluşii alăptaţi se hrănesc în ritmul lor - este cu siguranţă imposibil să îi obligi să facă altfel. Îşi echilibrează singuri cantitatea şi tipul de lapte alegând cât să dureze o masă. Şi pentru că laptele matern îşi modifică aroma în funcţie de alimentaţia mamei, alăptarea pregăteşte bebeluşul şi pentru alte gusturi.

Bebeluşii sănătoşi par a fi destul de capabili, cu sprijinul corect al părinţilor, să îşi facă singuri introducerea solidelor, să se autodiversifice. Deşi alăptatul, prin controlul hranei de către bebeluş, susţine autodiversificarea, mulţi părinţi ai căror bebeluşi sunt alimentaţi artificial au aflat că metoda li se potriveşte la fel de bine şi lor. Singura diferenţă semnificativă este necesitatea de a se asigura că bebeluşului i se oferă şi alte lichide în afară de lapte.

3. Înţelegerea motivaţiei bebeluşilor

Această abordare a introducerii solidelor îi oferă bebeluşului şansa de a descoperi alimentele ca parte din lumea din jur. Îi stimulează dorinţa de a explora şi a experimenta, precum şi cea de a imita ce fac ceilalţi. Permiţându-i bebeluşului să mănânce în ritmul său, şi menţinând accentul pe joacă şi explorare mai degrabă decât pe mâncatul în sine, fac ca tranziţia la alimentele solide să fie cât mai naturală posibil. Se pare că ceea ce motivează bebeluşii să facă această trecere este curiozitatea, nu foamea.
Nu trebuie ca mesele solide să coincidă cu mesele de lapte. Introducerea alimentelor solide separat de mesele de lapte va duce la o abordare mai relaxată şi experienţa va fi mai plăcută atât pentru părinţi cât şi pentru copii.

4. Nu se îneacă?

Mulţi părinţi se îngrijorează că bebeluşul se poate îneca. Avem motive concrete să credem că bebeluşii se îneacă mult mai rar dacă îşi controlează singuri ce le intră în gură decât dacă sunt alimentaţi cu linguriţa. Şi asta deoarece bebeluşii nu sunt capabili să ducă intenţionat alimentele în spatele cavităţii bucale înainte să înveţe cum să mestece. Şi nu învaţă cum să mestece înainte de a învăţa cum să întindă mâna şi să apuce obiectele. Iar abilitatea de a lua obiecte mici se dezvoltă şi mai târziu. Astfel, un bebeluş mic nu se poate expune riscului pentru că nu poate să pună bucăţele mici de mâncare în gură. Mâncatul din linguriţă, însă, îl încurajează să sugă mâncarea direct în spatele cavităţii bucale, putându-se îneca mult mai uşor.
Se pare că dezvoltarea generală a bebeluşului ţine pasul cu dezvoltarea abilităţilor sale de a manipula alimentele în gură şi de a le digera. Un bebeluş care abia reuşeşte să ducă mâncarea la gură nu este probabil tocmai pregătit pentru a o mesteca şi digera. Este important să rezistăm tentaţiei de a-l "ajuta", deoarece abilităţile sale sunt cele care îi asigură o trecere la alimentele solide la momentul potrivit, minimizând riscul de a se îneca.
Este periculos să îi dăm să mănânce bebeluşului din poziţia înclinat sau culcat. Un bebeluş care manipulează alimente trebuie să stea întotdeauna în şezut, sprijinit. Astfel ne asigurăm că mâncarea pe care nu este încă pregătit să o înghită, sau pe care nu doreşte să o înghită, îi va cădea din guriţă.
Autodiversificarea nu înseamnă să renunţăm la regulile minime de siguranţă. Deşi este foarte puţin probabil ca un bebeluş să poată lua şi duce la gură o arahidă, de exemplu, accidente se pot întâmpla câteodată - în orice fel i-am da bebeluşului să mănânce. Regulile obişnuite de siguranţă în timpul mesei şi al jocului trebuie urmate şi atunci când bebeluşul este autodiversificat.

5. Asigurarea unei bune nutriţii

Bebeluşii care se hrănesc singuri acceptă o mai mare varietate de alimente. Asta probabil deoarece experimentează nu numai gustul ci şi textura, culoarea, dimensiunea şi forma. Şi mai mult decât atât, oferindu-le bebeluşilor alimente separate, sau care pot fi separate de ei, le permite să înveţe despre diferitele arome şi texturi. Şi când le permitem să lase deoparte ceea ce pare să nu le placă, îi încurajăm să încerce lucruri noi.
Principiile generale ale unei bune nutriţii a copiilor se aplică şi bebeluşilor autodiversificaţi. Se evită alimentele cu sare sau zahăr adăugat. După şase luni, nu este nevoie (cu excepţia cazurilor de alergii în familie sau a unui diagnostic sau suspiciune de afecţiune digestivă) să restricţionăm tipurile de alimente ce îi pot fi oferite bebeluşului. Fructele şi legumele sunt alimentele ideale, cele mai tari gătite astfel încât să fie suficient de moi pentru ca bebeluşul să le poată mesteca. La început carnea se oferă bucată întreagă pe care bebeluşul să o poată explora şi suge. Când bebeluşul poate lua şi lăsa mâncare în pumn, carnea tăiată mărunt este bună pentru el. (Notă: bebeluşii nu au nevoie de dinţi pentru a muşca şi mesteca, gingiile sunt foarte eficiente!)
Nu este nevoie să tăiaţi alimentele în bucăţele mici. Asta va face ca bebeluşului să îi fie greu să le manipuleze. Cel mai bun ghid pentru dimensiunea corectă este pumnul bebeluşului, cu o menţiune importantă: bebeluşii nu îşi pot deschide pumnul intenţionat, pentru a da drumul obiectelor. Asta înseamnă că se descurcă cel mai bine cu alimente tăiate în felii sau cu cele cu 'mâner' (de exemplu o floretă de broccoli). Ei pot astfel mânca partea care iese din pumn şi să scape din mână restul când încearcă să ia următoarea bucată interesantă, urmând să revină asupra celei iniţiale. Pe măsură ce exersează, vor scăpa mai puţină mâncare.

6. Ce facem cu lichidele?

Concentraţia de grăsime în laptele matern creşte în timpul unei mese. Un bebeluş alăptat cunoaşte această schimbare şi o foloseşte controlând astfel cantitatea de lichid pe care o bea. Dacă vrea doar să bea ceva, va suge puţin, poate chiar de la ambii sâni, dar dacă îi este foame va suge mai mult timp. De aceea bebeluşii alăptaţi cărora li se permite să sugă la cerere, nu au nevoie de nici un alt lichid, chiar şi atunci când este foarte cald afară.
Acest principiu poate fi folosit şi în timpul perioadei de trecere la alimente solide, dacă bebeluşului i se permite să sugă la cerere. O ceşcuţă de apă poate fi oferită împreună cu mesele, ca parte a procesului de explorare, dar nu trebuie să fim îngrijoraţi dacă bebeluşul nu vrea să bea deloc.
Bebeluşii alimentaţi artificial au nevoie de o abordare uşor diferită, deoarece laptele praf are aceeaşi consistenţă pe parcursul unei mese, deci nu potoleşte setea la fel ca cel matern. Este necesar să îi oferim bebeluşului apă la intervale regulate, atunci când începe să mănânce mici cantităţi de solide, pentru a asigura un aport suficient de fluide.
Continuând să îi dăm bebeluşului mesele de lapte la cerere în perioada înţărcatului, îl vom lăsa pe el să decidă cum şi când bea mai puţin lapte. Pe măsură ce mănâncă mai mult la masă împreună cu familia, va 'uita' să ceară mesele de lapte, sau va mânca mai puţin la fiecare masă de lapte. Nu este necesar ca mama să ia aceste decizii în locul lui.

7. Da şi Nu în autodiversificare

DA oferiţi-i bebeluşului dumneavoastră bucuria de a participa la mesele familiei. Puteţi să faceţi asta imediat ce se arată interesat în a vă urmări, deşi de obicei nu este pregătit să se hrănească singur până în jurul vârstei de şase luni.
DA asiguraţi-vă că bebeluşul stă sprijinit în şezut când experimentează cu alimentele. În primele zile îl puteţi ţine în braţe, cu faţa la masă. Pe măsură ce îşi dezvoltă capacitatea de a lua alimentele singur, va putea sta, cu un minim de sprijin, într-un scăunel de masă.
DA începeţi cu alimente care sunt de mărimea pumnului bebeluşului, sub formă de felie sau cu 'mâner'. Atât cât se poate, în funcţie de vârstă, oferiţi-i alimente pe care le mâncaţi şi dumneavoastră, pentru a se simţi şi el parte din ceea ce se întâmplă în faţa lui.
DA oferiţi-i alimente variate. Nu trebuie să îi limitaţi experienţa cu alimente, aşa cum nu i-o limitaţi nici pe cea cu jucării.
NU grăbiţi bebeluşul. Lăsaţi-l să îşi aleagă ritmul cu care explorează. Şi mai ales rezistaţi tentaţiei de a-l ajuta punându-i mâncare în guriţă în locul lui.
NU vă aşteptaţi ca bebeluşul să accepte de prima dată toate alimentele. Pe măsură ce descoperă că aceste noi jucării au un gust bun, va începe să le mestece şi pe parcurs să înghită.
NU vă aşteptaţi ca bebeluşul să mănânce tot din fiecare bucată de la început - amintiţi-vă că la început nu pot ajunge la mâncarea din interiorul pumnului.
DA încercaţi să îi daţi din nou alimentele pe care le-a refuzat, la o altă masă - bebeluşii se răzgândesc adesea şi acceptă cu o altă ocazie alimente pe care le-au refuzat la început.
NU lăsaţi bebeluşul singur.
NU oferiţi bebeluşului alimente care sunt evident periculoase, cum ar fi arahidele.
NU oferiţi bebeluşului alimente cu sare sau zahăr adăugat, fast food sau hrană semipreparată.
DA daţi-i să bea apă dar nu vă îngrijoraţi dacă nu este interesat. Un bebeluş alăptat va continua să ia toate lichidele care îi sunt necesare de la sân.
DA fiţi pregătiţi pentru dezordine! O bucată de plastic curat pusă sub scaunul de masă vă va proteja covorul şi vă va uşura curăţatul de după masă. Veţi fi surprinşi de cât de repede va învăţa bebeluşul să mănânce fără să mai arunce pe jos.
DA continuaţi să alăptaţi de câte ori vrea bebeluşul şi atâta timp cât doreşte. Pe măsură ce începe să mănânce mai multe solide, programul meselor de lapte se va schimba.
DA dacă aveţi în familie intoleranţe sau alergii, sau probleme digestive, discutaţi această metodă de diversificare cu medicul dumneavoastră.
Şi un ultim DA - bucuraţi-vă împreună cu bebeluşul de experienţele lui cu alimentele şi de dezvoltarea abilităţilor sale!

sursa aici

Cât mănâncă bebe?

Am învăţat că bebeluşul trebuie să mănânce anumite cantităţi din anumite grupe de alimente, pentru a avea necesarul zilnic de nutrienţi şi vitamine. Şi că e datoria noastră de mămici să ne asigurăm că îi oferim bebeluşului tot ce îi este necesar pentru o creştere armonioasă şi pentru un corp sănătos.
Când bebeluşul bea lapte din biberon, putem vedea exact cantitatea de lapte ingerată într-o zi, iar cu alimentele pasate putem estima cantitatea consumată. Noi, mămicile, avem controlul situaţiei.
În cazul bebeluşilor alăptaţi, cantitatea de lapte consumată depinde numai de ei. Din sân nu curge ca din biberon, iar efortul bebeluşului este direct proporţional cu cantitatea de lapte necesară pentru a-i satisface foamea. Bebeluşul suge atât cât doreşte şi cât are nevoie. El are controlul cantităţii.
Autodiversificarea vine ca o continuare, lăsând controlul cantităţii tot în seama bebeluşului, sarcina mamei fiind să îi ofere alimente sănătoase pe care să le mănânce cu plăcere. Asta nu înseamnă nici pe departe că numai bebeluşii alăptaţi au controlul cantităţii. Când un bebeluş nu mai vrea să pape ceva, cu siguranţă ştie să spună suficient de clar fie că este hrănit cu linguriţa, fie că se hrăneşte singur.
Ei şi acum, dacă mă întrebaţi cât a mâncat mandarinuţa astăzi, îmi va fi dificil să răspund exact. La masa de fructe a mâncat aproape două pere, la prânz fasole verde şi cărniţă de pui până când şi-a declinat orice urmă de interes, iar la masa de seară a morfolit-turtit-aruncat un bucheţel de broccoli. Şi a băut lăptic matern la cerere, cam la un interval de trei ore. E mult, e puţin... ştie doar ea. E voinicuţă, veselă, plină de energie... la 7 luni merge în patru labe cu viteză, se ridică singurică în funduleţ şi în picioare la marginea pătuţului, are 6 dinţoci şi povesteşte cu intonaţie în chineză... Iar instinctul meu matern îmi spune că totul e bine.

Banane

Cum îi dau bananele?
Banana o spăl bine, o şterg cu un şerveţel, îi tai capătul fără codiţă şi apoi crestez coaja de jur-împrejur cam la un centimetru mai jos. Scot coaja de acolo şi îi dau mandarinuţei banana întreagă, cu miezul expus în partea de sus. După ce ronţăie (a se citi molfăie) miezul la vedere, repetăm operaţiunea.
Notă: nu am reuşit să scot petele de banană de pe hăinuţe cu nimic. Aşa că recomand (fiind vară), a se servi gustarea de fructe în ţinută lejeră (a bebeluşului) urmată de un duş călduţ al bebeluşului şi al scăunelului de masă (mai ales dacă aveţi Ikea Antilop, ca şi mandarinuţa, ales special pentru un spălat rapid şi eficient). Poftă bună!

Mere

Mărul, omniprezentul măr, nu se poate da la începutul autodiversificării în forma crudă. Se rup din el bucăţi mari fiind un risc pentru bebeluş. Şi atunci, cum? Am fiert patru jumătăţi de măr cu apă cât abia să le acopere şi cu un beţişor de scorţişoară. Le-am fiert e cam mult spus... mai degrabă le-am înmuiat puţin, au prins aroma scorţişoarei şi au devenit uşor de curăţat de coajă. Mandarinuţa le-a apreciat luând mere cu amândouă mânuţele şi înfulecând cu guriţa plină. Cred că i-au plăcut mai mult cele roşii decât banalele golden.

Şi cum, nu se îneacă?

Este, evident, invariabil, inevitabil, prima întrebare.
Acum ne-am obişnuit cu privirile nedumerite din restaurante atunci când mandarinuţa, la 7 luni, ronţăie liniştită o felie de castravete, păstăi de fasole verde sau o jumătate de piersică cât mânuţa ei. Acum trei luni mi s-ar fi părut de neimaginat, dacă nu chiar iresponsabil din partea unei mămici şi nu ştiu cum aş fi reacţionat la vederea unui bebeluş lăsat să se hrănească aşa.
Când am introdus alimentele solide primei noastre bebeluşe am pasat totul, am hrănit-o cu linguriţă din silicon, am estimat cât a mâncat după cât rămânea în castronel. Îi dădeam amestecuri indistincte de legume şi carne, fructe date pe răzătoare, stoarse, mixate, făcute pastă sau piure. Era singurul mod pe care îl ştiam ca fiind normal şi sigur, la fel ca şi mămicile din jurul meu. Eram convinsă că altfel i-aş fi pus viaţa în pericol pentru că s-ar fi înecat cu siguranţă.
Apoi a venit în familia noastră mandarinuţa. A avut (şi încă mai are într-o mult mai mică măsură) reflux gastroesofagian. A vomitat zilnic, luni la rând, cantităţi îngrijorătoare de lapte sub diverse forme, după timpul petrecut de lăptic în stomac. Am încercat mese mai mici şi mai dese, ţinut bebeluşul la verticală, dormit pe plan înclinat, medicaţie cu Gaviscon, medicaţie cu Omeprazole... Am văzut-o vomitând din toate poziţiile, pe spate, în braţe, pe burtică. Am vazut-o înecându-se cu vomă de câteva ori. Deja episoadele zilnice intraseră în rutina familiei, într-o aşa-zisă normalitate. De când mănâncă singurică episoadele de vomă au devenit aproape inexistente.
Dacă mandarinuţa se îneacă cu alimente solide? Nu. Nu a înghiţit niciodată vreun aliment care să o pună în pericol, care să îi blocheze chiar şi pentru o secundă căile respiratorii, nu a existat niciodată pericolul sufocării pe care îl găsim peste tot explicat în articolele despre hrănirea bebeluşilor.
A nu se confunda însă înecatul cu reflexul de a tuşi. La începutul autodiversificării, mandarinuţa a încercat de două ori să înghită bucăţi prea mari, pe care le-a scos din guriţă tuşind puţin, iar asta e foarte bine. Este reflexul prin care bucăţile prea mari de mâncare sau cele care au ajuns prea adânc în guriţă, sunt scoase afară înainte să devină un pericol real. A tuşit o dată când a muşcat o bucată de ardei crud mult prea mare, pe care a scos-o prompt din guriţă. A doua oară cu o bucată de portocală, scoasă şi ea rapid şi eficient. Prima dată când a tuşit am privit-o cu atenţie să văd cum/dacă se descurcă. Şi s-a descurcat admirabil, cum s-ar fi descurcat orice alt bebeluş de vârsta ei. Reflexul o protejează până învaţă cum să mestece, ce poate să înghită... cum să mănânce. Şi mami învaţă şi ea să aibă încredere în mandarinuţa, în instinctele şi reflexele ei.
Eu sunt o mamă calmă, poate şi lunile de reflux gastroesofagian m-au "antrenat" să devin aşa. Sunt convinsă că unele mămici ar fi speriate să vadă cum bebeluşul tuşeşte şi pare că se îneacă... Poate că un curs de prim ajutor le-ar ajuta să nu se mai sperie la primul sunet. Sau poate pentru o mămică îngrijorată nu este metoda potrivită de diversificare, căci cu siguranţă cel mai bun barometru este mami, iar stresul ei s-ar reflecta direct în comportamentul bebeluşului.
Autodiversificarea este o decizie foarte personală, ce ţine de dinamica mamă-bebeluş într-un mod la fel de intim ca şi alăptatul sau dormitul împreună. Nu este corect sau greşit, bine sau rău, potrivit sau nu, într-un fel sau în celălalt, este doar o opţiune şi atât.
O zi frumoasă tuturor!

Chiar nu se poate fără scăunelul de masă?

Suntem tot la bunici. Şi mai stăm vreo două săptămâni... am dat de bine. Când am plecat am umplut portbagajul cu bagaje, cărucior, hăinuţe şi toate accesoriile pentru o mandarinuţă şi o mică prinţesă... iar scaunul de masă l-am lăsat frumos în bucătărie. Pe la jumătatea drumului se făcuse linişte în maşină şi reuşisem să vorbim şi noi, părinţii, neîntrerupţi, timp de peste 20 de minute (timp record!). Am dezbătut rapid subiectele zilei, treburile rămase nerezolvate şi planurile pentru următoarele două luni (cu doi copii, vorbeşti repede atunci când poţi că nu se ştie când mai apuci să duci o propoziţie până la capăt...). Şi în mijlocul discuţiei despre ce bine o să fie pentru piticuţe la bunici s-a făcut deodată linişte... scaunul de masă! L-am uitat...
Şi acum... cum să îi dau mandarinuţei să mănânce singură?
În prima zi i-am dat în mânuţă legumele fierte, dar au ajuns rapid pe jos. A doua zi i-am dat eu bucăţele mici direct în guriţă, dar se întorcea şi mă privea contrariată... Astăzi am ţinut eu mâncarea în mână, iar ea m-a ţinut de mână şi a dus la gură ce a vrut şi cât a vrut.
Probabil că mâine plecăm să cumpărăm un scăunel.

De ce bebeluşul ştie cel mai bine

Titlul acestei postări e parte din titlul unui articol, publicat la sfârşitul lui 2006 în UK, despre autodiversificare. Articolul mi s-a părut bine scris şi concis, aşa că o să traduc câteva paragrafe mai jos:

"Când copilul meu avea 14 luni, am auzit de Gill Rapley. Rapley, care a lucrat in domeniul medical timp de 25 de ani şi acum e director adjunct al Unicef UK Baby Friendly Initiative, a fost iniţiatoarea autodiversificării (Baby-led weaning prescurtat BLW). Sau mai degrabă a readus-o în trend, căci aşa ne hrăneam bebeluşii înainte ca industria multi-milionară producătoare de mâncăruri pentru bebeluşi să ne convingă că piureul este necesar. Deşi premizele BLW sunt simple şi logice, ele erau împotriva opiniei generale asupra modului de hrănire a bebeluşilor.

Rapley a înţeles, după ani de observare a bebeluşilor, că ei ar trebui să aibă controlul asupra a ceea ce le intră în guriţă şi când. 'Când lucram ca şi consultant în sănătate, părinţii aveau aceleaşi trei probleme: copilul meu e constipat, copilul meu refuză multe alimente sau copilul meu nu mănâncă decât pasat. Aşa am început să mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu le-am lua controlul şi i-am lăsa să mănânce singuri'.

Idea din spatele BLW este că ar trebui să îi dăm bebeluşului alimente sănatoase şi variate (sub formă de 'finger foods'), şi, cu condiţia să stea bine în şezut şi să fim în permanenţă lângă el, să îl lăsăm să mănânce singur cu mânuţele. Dacă în familie nu sunt alergii, îi puteţi da orice, cu excepţia alunelor întregi până la 5 ani. Această abordare este o provocare pentru mulţi părinţi, dar beneficiile sunt foarte mari.

Mai întâi, bebeluşul poate lua oricât de mult sau de puţin are nevoie. Bebeluşii cărora li se permite să se alimenteze singuri mănâncă o mai mare varietate de alimente, îşi dezvoltă mai rapid controlul mâinii şi se pare că evită alimentele la care mai târziu se descoperă că au intoleranţă.

Părinţii pot fi îngrijoraţi că bebeluşul se va îneca. Dar deşi oricine, în teorie, se poate îneca cu orice, natura le-a dat bebeluşilor o metodă naturală de prevenire, învăţându-i mai întâi să mestece şi abia apoi să înghită. Riscurile există doar în cazul în care bebeluşul nu este aşezat drept şi dacă se alimentează prin sucţiune, ca atunci când suge dintr-o linguriţă.

Rapley explică: 'Imaginaţi-vă că mâncaţi supă de roşii - o sorbiţi şi înghiţiţi. Acum imaginaţi-vă că mâncaţi minestrone, o mixtură de lichide şi solide. Felul în care mâncaţi e diferit, nu o puteţi sorbi şi înghiţi, trebuie să o mestecaţi.' De aceea mulţi bebeluşi care au mâncat totul pasat refuză piureurile cu bucăţele. Nu ştiu dacă să soarbă sau să mestece, astfel că, printr-un mecanism natural de apărare, nu fac nici una nici alta.

Toţi bebeluşii au un mecanism de protecţie, reflexul de extruziune - dar acesta poate fi înlăturat de alimentarea cu linguriţa. Limba unui bebeluş împinge afară tot ce nu poate procesa, iar pe măsură ce bebeluşul creşte reflexul de extruziune se mută din ce în ce mai spre baza limbii până când dispare."

Articolul integral aici.

Fructe şi legume

Fructele preferate ale mandarinuţei sunt, de la distanţă, piersicile. Şi verişoarele lor nectarinele. Sunt moi, zemoase, dulci, colorate, se ţin uşor în mânuţă (a se citi se zdrobesc usor, până ajung la forma potrivită de ţinut cu degeţele mici), sucul lor dulce se poate linge chiar şi de pe braţ... sunt fructul perfect!

Următoarea pe listă e banana, pe care mandarinuţa o papă cu plăcere dar o apreciază şi sub formă de pandantiv sau agrafă de păr şi insistă să o folosească drept zornăitoare, fără prea mare succes.

Pe primul loc în clasamentul legumelor este... carnea. Urmată de fasolea verde la abur, cartoful copt şi morcovul fiert. De ronţăit sunt buni castraveţii, ocazional şi ardeii roşii, dar şi câte o bucată de pâine prăjită, cu care se pot face şi desene frumoase din frimituri pe tăviţa scaunului de masă.

O să plecăm în weekend la bunici, unde o să încercăm câteva reţete de "finger foods" şi o să vă povestim când ne întoarcem ce şi cum (care au fost uşor de făcut, care au fost gustoase şi care au fost numai bune de aruncat).

Introducere

Acum câteva luni, pe vremea când mandarinuţa abia începuse să mişte ca un fluturaş în burtică, am auzit pentru prima dată despre autodiversificare. Era doar o menţiune într-un subiect pe un forum de mămici, fără prea multe detalii, dar cuvântul mi-a stârnit curiozitatea şi m-am gândit că ar trebui să citesc mai multe despre asta. Nu am făcut-o, lunile au trecut, iar când mandarinuţa mea a început să se apropie de momentul diversificării venise deja timpul să mă informez. Şi repede. Supriză neplacută însă, nu am găsit nimic în paginile româneşti, nici în cele străine... Începeam să mă întreb dacă îmi mai amintesc corect când am găsit o referinţă la Baby-led Weaning, de Gill Rapley. Găsisem, în sfârşit, autodiversificarea. Am citit apoi zeci de pagini despre diversificarea condusă de bebeluşi, şi am decis că este genul de diversificare potrivit pentru noi.

De ce am numit blogul acesta Diversificare pentru mămici curajoase?

Pentru că autodiversificarea înseamnă că bebeluşul nu mănâncă alimente pasate, piure de fructe, totul trecut prin blender aşa cum se obişnuieste (aşa cum am făcut şi eu cu prima noastră bebeluşă). Şi atunci ce mănâncă bebe? Bucăţi mari de fructe, legume întregi fierte în abur, mănâncă exact ca un copilaş preşcolar. Mi-a fost greu să cred că e posibil la început, dar apoi mi s-a părut atât de logic (am căutat să văd când s-a inventat primul blender... 1922).

Autodiversificarea are câteva reguli simple, pe care noi le-am urmat cu uşurinţă până acum:

- bebeluşul mănâncă singurel, sub supravegherea permanentă a unui adult şi decide cât vrea să mănânce, fără ca mama să il grăbeasca şi fără să "completeze" la sfârşitul mesei cu linguriţa

- daca bebeluşul refuză un aliment, nu insistăm şi încercăm din nou peste câteva zile

- primele legume şi fructe oferite sunt moi (testul cel mai simplu, să zdrobiţi o bucată cu limba în cerul gurii); i le dăm bebeluşului în formă de baton sau intr-o formă "cu mâner" (cum ar fi broccoli); după ce bebeluşul are pensa digitală, îi putem da alimente tăiate în bucăţele mai mici.

- evident, nu adăugăm sare sau zahar în pregătirea legumelor şi fructelor; nu îi dăm fructe şi legume cu care bebeluşul se poate îneca (alune, mere)

- dacă ii oferim bebeluşului alimente cu linguriţa, îl vom lăsa să o ia în mânuţă şi noi îl vom ajuta să o ducă la guriţă.

Nu este deloc uşor să introduci alimente solide aşa, dar mandarinuţei îi sclipesc ochişorii când vede că poate mânca singurică, zambeşte cu toti cei cinci dinţişori în timp ce mestecă şi işi pune puţină banană în păr...

Cam atât pentru acum, o să revin mâine cu detalii despre ce i-am dat să pape până acum cu succes.