Şi cum, nu se îneacă?

Este, evident, invariabil, inevitabil, prima întrebare.
Acum ne-am obişnuit cu privirile nedumerite din restaurante atunci când mandarinuţa, la 7 luni, ronţăie liniştită o felie de castravete, păstăi de fasole verde sau o jumătate de piersică cât mânuţa ei. Acum trei luni mi s-ar fi părut de neimaginat, dacă nu chiar iresponsabil din partea unei mămici şi nu ştiu cum aş fi reacţionat la vederea unui bebeluş lăsat să se hrănească aşa.
Când am introdus alimentele solide primei noastre bebeluşe am pasat totul, am hrănit-o cu linguriţă din silicon, am estimat cât a mâncat după cât rămânea în castronel. Îi dădeam amestecuri indistincte de legume şi carne, fructe date pe răzătoare, stoarse, mixate, făcute pastă sau piure. Era singurul mod pe care îl ştiam ca fiind normal şi sigur, la fel ca şi mămicile din jurul meu. Eram convinsă că altfel i-aş fi pus viaţa în pericol pentru că s-ar fi înecat cu siguranţă.
Apoi a venit în familia noastră mandarinuţa. A avut (şi încă mai are într-o mult mai mică măsură) reflux gastroesofagian. A vomitat zilnic, luni la rând, cantităţi îngrijorătoare de lapte sub diverse forme, după timpul petrecut de lăptic în stomac. Am încercat mese mai mici şi mai dese, ţinut bebeluşul la verticală, dormit pe plan înclinat, medicaţie cu Gaviscon, medicaţie cu Omeprazole... Am văzut-o vomitând din toate poziţiile, pe spate, în braţe, pe burtică. Am vazut-o înecându-se cu vomă de câteva ori. Deja episoadele zilnice intraseră în rutina familiei, într-o aşa-zisă normalitate. De când mănâncă singurică episoadele de vomă au devenit aproape inexistente.
Dacă mandarinuţa se îneacă cu alimente solide? Nu. Nu a înghiţit niciodată vreun aliment care să o pună în pericol, care să îi blocheze chiar şi pentru o secundă căile respiratorii, nu a existat niciodată pericolul sufocării pe care îl găsim peste tot explicat în articolele despre hrănirea bebeluşilor.
A nu se confunda însă înecatul cu reflexul de a tuşi. La începutul autodiversificării, mandarinuţa a încercat de două ori să înghită bucăţi prea mari, pe care le-a scos din guriţă tuşind puţin, iar asta e foarte bine. Este reflexul prin care bucăţile prea mari de mâncare sau cele care au ajuns prea adânc în guriţă, sunt scoase afară înainte să devină un pericol real. A tuşit o dată când a muşcat o bucată de ardei crud mult prea mare, pe care a scos-o prompt din guriţă. A doua oară cu o bucată de portocală, scoasă şi ea rapid şi eficient. Prima dată când a tuşit am privit-o cu atenţie să văd cum/dacă se descurcă. Şi s-a descurcat admirabil, cum s-ar fi descurcat orice alt bebeluş de vârsta ei. Reflexul o protejează până învaţă cum să mestece, ce poate să înghită... cum să mănânce. Şi mami învaţă şi ea să aibă încredere în mandarinuţa, în instinctele şi reflexele ei.
Eu sunt o mamă calmă, poate şi lunile de reflux gastroesofagian m-au "antrenat" să devin aşa. Sunt convinsă că unele mămici ar fi speriate să vadă cum bebeluşul tuşeşte şi pare că se îneacă... Poate că un curs de prim ajutor le-ar ajuta să nu se mai sperie la primul sunet. Sau poate pentru o mămică îngrijorată nu este metoda potrivită de diversificare, căci cu siguranţă cel mai bun barometru este mami, iar stresul ei s-ar reflecta direct în comportamentul bebeluşului.
Autodiversificarea este o decizie foarte personală, ce ţine de dinamica mamă-bebeluş într-un mod la fel de intim ca şi alăptatul sau dormitul împreună. Nu este corect sau greşit, bine sau rău, potrivit sau nu, într-un fel sau în celălalt, este doar o opţiune şi atât.
O zi frumoasă tuturor!

Chiar nu se poate fără scăunelul de masă?

Suntem tot la bunici. Şi mai stăm vreo două săptămâni... am dat de bine. Când am plecat am umplut portbagajul cu bagaje, cărucior, hăinuţe şi toate accesoriile pentru o mandarinuţă şi o mică prinţesă... iar scaunul de masă l-am lăsat frumos în bucătărie. Pe la jumătatea drumului se făcuse linişte în maşină şi reuşisem să vorbim şi noi, părinţii, neîntrerupţi, timp de peste 20 de minute (timp record!). Am dezbătut rapid subiectele zilei, treburile rămase nerezolvate şi planurile pentru următoarele două luni (cu doi copii, vorbeşti repede atunci când poţi că nu se ştie când mai apuci să duci o propoziţie până la capăt...). Şi în mijlocul discuţiei despre ce bine o să fie pentru piticuţe la bunici s-a făcut deodată linişte... scaunul de masă! L-am uitat...
Şi acum... cum să îi dau mandarinuţei să mănânce singură?
În prima zi i-am dat în mânuţă legumele fierte, dar au ajuns rapid pe jos. A doua zi i-am dat eu bucăţele mici direct în guriţă, dar se întorcea şi mă privea contrariată... Astăzi am ţinut eu mâncarea în mână, iar ea m-a ţinut de mână şi a dus la gură ce a vrut şi cât a vrut.
Probabil că mâine plecăm să cumpărăm un scăunel.

De ce bebeluşul ştie cel mai bine

Titlul acestei postări e parte din titlul unui articol, publicat la sfârşitul lui 2006 în UK, despre autodiversificare. Articolul mi s-a părut bine scris şi concis, aşa că o să traduc câteva paragrafe mai jos:

"Când copilul meu avea 14 luni, am auzit de Gill Rapley. Rapley, care a lucrat in domeniul medical timp de 25 de ani şi acum e director adjunct al Unicef UK Baby Friendly Initiative, a fost iniţiatoarea autodiversificării (Baby-led weaning prescurtat BLW). Sau mai degrabă a readus-o în trend, căci aşa ne hrăneam bebeluşii înainte ca industria multi-milionară producătoare de mâncăruri pentru bebeluşi să ne convingă că piureul este necesar. Deşi premizele BLW sunt simple şi logice, ele erau împotriva opiniei generale asupra modului de hrănire a bebeluşilor.

Rapley a înţeles, după ani de observare a bebeluşilor, că ei ar trebui să aibă controlul asupra a ceea ce le intră în guriţă şi când. 'Când lucram ca şi consultant în sănătate, părinţii aveau aceleaşi trei probleme: copilul meu e constipat, copilul meu refuză multe alimente sau copilul meu nu mănâncă decât pasat. Aşa am început să mă întreb ce s-ar întâmpla dacă nu le-am lua controlul şi i-am lăsa să mănânce singuri'.

Idea din spatele BLW este că ar trebui să îi dăm bebeluşului alimente sănatoase şi variate (sub formă de 'finger foods'), şi, cu condiţia să stea bine în şezut şi să fim în permanenţă lângă el, să îl lăsăm să mănânce singur cu mânuţele. Dacă în familie nu sunt alergii, îi puteţi da orice, cu excepţia alunelor întregi până la 5 ani. Această abordare este o provocare pentru mulţi părinţi, dar beneficiile sunt foarte mari.

Mai întâi, bebeluşul poate lua oricât de mult sau de puţin are nevoie. Bebeluşii cărora li se permite să se alimenteze singuri mănâncă o mai mare varietate de alimente, îşi dezvoltă mai rapid controlul mâinii şi se pare că evită alimentele la care mai târziu se descoperă că au intoleranţă.

Părinţii pot fi îngrijoraţi că bebeluşul se va îneca. Dar deşi oricine, în teorie, se poate îneca cu orice, natura le-a dat bebeluşilor o metodă naturală de prevenire, învăţându-i mai întâi să mestece şi abia apoi să înghită. Riscurile există doar în cazul în care bebeluşul nu este aşezat drept şi dacă se alimentează prin sucţiune, ca atunci când suge dintr-o linguriţă.

Rapley explică: 'Imaginaţi-vă că mâncaţi supă de roşii - o sorbiţi şi înghiţiţi. Acum imaginaţi-vă că mâncaţi minestrone, o mixtură de lichide şi solide. Felul în care mâncaţi e diferit, nu o puteţi sorbi şi înghiţi, trebuie să o mestecaţi.' De aceea mulţi bebeluşi care au mâncat totul pasat refuză piureurile cu bucăţele. Nu ştiu dacă să soarbă sau să mestece, astfel că, printr-un mecanism natural de apărare, nu fac nici una nici alta.

Toţi bebeluşii au un mecanism de protecţie, reflexul de extruziune - dar acesta poate fi înlăturat de alimentarea cu linguriţa. Limba unui bebeluş împinge afară tot ce nu poate procesa, iar pe măsură ce bebeluşul creşte reflexul de extruziune se mută din ce în ce mai spre baza limbii până când dispare."

Articolul integral aici.